Am dat nepotul fiului meu bolnav. Astăzi știu că vina a fost a mea

— Mama, nu pot să mai stau aici! Nu mai suport! — vocea lui Vlad răsuna spart în sufrageria mică, printre jucăriile împrăștiate ale lui Radu. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau roșii de la plâns sau poate de la oboseală. Radu, nepotul meu de cinci ani, se juca liniștit pe covor, neatent la furtuna care se abătea asupra familiei noastre.

M-am apropiat de Vlad, fiul meu, încercând să-l cuprind cu brațele, dar s-a tras înapoi brusc. — Nu mă atinge, mamă! Nu înțelegi că nu mai pot? — a urlat el, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Era bolnav de ani buni, depresia îl măcina încet, iar tratamentele păreau să nu-l mai ajute deloc. Soția lui, Irina, îl părăsise cu un an în urmă, lăsându-l singur cu un copil pe care nu știa cum să-l crească.

— Vlad, te rog… gândește-te la Radu! — am șoptit, privind spre nepotul meu care ridica privirea spre noi, simțind tensiunea din aer.

— Tocmai la el mă gândesc! Nu vreau să-i fac rău. Dar nu mai pot… nu mai pot! — a izbucnit Vlad și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură cu Radu. M-am aplecat spre el și l-am strâns la piept. — Totul va fi bine, puiule… bunica e aici. — Dar vocea mea tremura și eu știam că nu era adevărat.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând respirația liniștită a lui Radu din camera lui mică. Mă întrebam unde greșisem ca mamă. Vlad fusese mereu un copil sensibil, retras, dar după moartea tatălui său parcă se prăbușise complet. Am încercat să-l ajut cum am știut: l-am dus la medici, l-am susținut financiar, am avut grijă de Radu cât de des am putut. Dar niciodată nu am reușit să-i alin durerea.

A doua zi dimineață, Vlad s-a întors acasă. Era palid și abătut. — Mamă… trebuie să vorbim — mi-a spus încet. Am simțit un nod în gât.

— Vreau să-l iau pe Radu la mine… pentru o vreme. Să încerc să fiu tatăl de care are nevoie. Poate dacă suntem doar noi doi… poate mă voi simți mai bine.

Am rămas fără cuvinte. Știam cât de instabil era Vlad, cât de repede putea trece de la o stare la alta. Dar am văzut în ochii lui o hotărâre pe care nu o mai văzusem de mult. Am încercat să protestez:

— Vlad, gândește-te bine! Nu ești pregătit… ai nevoie de ajutor! Lasă-l la mine până te pui pe picioare…

— Nu! — m-a întrerupt el tăios. — E copilul meu! Nu vreau să creadă că l-am abandonat ca Irina.

Am cedat. Poate din oboseală, poate din dorința de a nu-l pierde definitiv pe Vlad. I-am dat nepotul înapoi, cu inima strânsă de teamă.

Primele zile au trecut greu. Îi sunam zilnic, încercam să aflu dacă totul e în regulă. Vlad răspundea scurt, iritat:

— Mamă, suntem bine! Nu mă mai controla!

Dar într-o seară m-a sunat vecina lor, doamna Lungu:

— Doamnă Maria, cred că ar trebui să veniți… Vlad țipă la copil… Radu plânge… Nu e bine deloc.

Am alergat până acolo cu inima cât un purice. Am găsit ușa deschisă, Radu plângând în pat și Vlad prăbușit pe podea, cu capul în mâini.

— Mamă… nu pot… nu pot… — repeta el ca un copil pierdut.

L-am luat pe Radu acasă la mine în acea noapte fără să-i spun nimic lui Vlad. A doua zi am sunat la Protecția Copilului. Mi-au spus că trebuie să iau o decizie: ori îl cresc eu pe Radu legal, ori îl las pe Vlad să-și asume responsabilitatea.

Am ales să-l las pe Vlad. Am crezut că dacă îi iau copilul, îl voi distruge definitiv. Dar nici nu puteam trăi cu gândul că Radu ar putea suferi lângă un tată bolnav.

Au urmat luni de coșmar: vizite la psiholog, anchete sociale, certuri interminabile cu Vlad care mă acuza că vreau să-i fur copilul.

— Tu niciodată nu m-ai înțeles! Mereu ai făcut cum ai vrut tu! — îmi striga el la telefon.

— Vlad, vreau doar binele vostru! — îi răspundeam printre lacrimi.

Într-o zi Vlad a dispărut. L-au găsit după două zile într-un spital de psihiatrie după ce încercase să-și facă rău. Atunci autoritățile au decis: Radu rămâne la mine până când tatăl lui va fi capabil să-l crească.

Radu a început să se retragă în el însuși. Nu mai vorbea aproape deloc despre tatăl lui. Într-o seară m-a întrebat:

— Bunico, tati o să vină după mine?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Poate dacă aș fi fost mai fermă de la început… poate dacă l-aș fi ajutat altfel pe Vlad…

Astăzi Radu are opt ani și încă locuiește cu mine. Vlad vine rar în vizită; e încă bolnav și nu reușește să-și găsească echilibrul. Eu trăiesc cu regretul deciziei mele: am vrut să fac binele pentru toți și am sfârșit prin a pierde legătura cu fiul meu și a răni un copil nevinovat.

Mă întreb adesea: oare există o cale corectă când dragostea și boala se ciocnesc atât de dureros? Cum poți repara ceea ce ai stricat din prea multă iubire?