Am crezut că fac parte din familia soțului meu. M-am înșelat amarnic.

— Nu înțeleg de ce nu pot fi și eu ca restul lumii, să am o familie normală, am șoptit printre dinți, în timp ce mă uitam la masa plină din sufrageria soacrei mele. Era Ajunul Crăciunului, iar toți râdeau, povesteau, se tachinau, iar eu mă simțeam ca o musafiră invizibilă. Vlad, soțul meu, era prins într-o discuție aprinsă cu fratele lui, iar soacra mea, doamna Mariana, îmi arunca din când în când priviri reci, de parcă aștepta să fac vreo greșeală.

M-am ridicat să duc farfuriile la bucătărie, sperând că poate, dacă ajut, voi fi și eu remarcată. — Lasă, draga mea, nu e nevoie, a spus Mariana, cu un zâmbet forțat. — Avem destui oameni aici care știu cum se face. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt în plus, dar de data asta, în mijlocul sărbătorii, durerea era mai ascuțită ca niciodată.

Mi-am amintit de copilărie, de serile când stăteam la bunica Ana, singura care mă asculta cu adevărat. Părinții mei, Irina și Sorin, erau mereu ocupați: mama cu serviciul la bancă, tata cu afacerile lui care nu mergeau niciodată bine. Eu eram un fel de bagaj uitat pe la rude. Când am crescut și l-am cunoscut pe Vlad, am simțit că, în sfârșit, cineva mă vede. Familia lui părea caldă, unită, gălăgioasă, exact ce-mi doream. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat.

— Ce faci, Ilinca? m-a întrebat Vlad, intrând în bucătărie. — De ce stai aici singură?
— Nu stau, doar… încerc să ajut, am spus, încercând să-mi ascund lacrimile.
— Hai, vino cu noi, nu te mai izola, mi-a spus, dar vocea lui era grăbită, ca și cum ar fi bifat o obligație. M-am întors în sufragerie, dar simțeam privirile tuturor pe mine, ca și cum așteptau să spun ceva nepotrivit sau să fac vreo gafă.

Seara a trecut greu. Când am ajuns acasă, Vlad a adormit imediat, dar eu am rămas trează, cu ochii în tavan. Mă întrebam dacă nu cumva problema era la mine. Poate nu eram suficient de bună, de amuzantă, de deschisă. Poate nu știam să mă fac plăcută. Dar apoi mi-am amintit de toate momentele când am încercat să mă apropii de Mariana: i-am dus flori de ziua ei, am gătit împreună, am mers la cumpărături. De fiecare dată, simțeam că există un zid între noi, unul pe care nu-l puteam trece.

A doua zi, am primit un mesaj de la mama: „Să nu uiți să vii duminică la masă, vine și mătușa Lili.” Am zâmbit amar. Știam că masa aia va fi la fel ca toate celelalte: mama va povesti despre cât de greu îi e la serviciu, tata va vorbi la telefon, iar eu voi sta cu ochii în farfurie, încercând să par ocupată. De ce nu reușeam să găsesc acel sentiment de apartenență nicăieri?

Într-o seară, după o ceartă cu Vlad — pentru că nu am vrut să mergem la un grătar cu familia lui, unde știam că voi fi din nou ignorată — am izbucnit:
— Vlad, tu chiar nu vezi că nu mă acceptă? Că mă tratează ca pe o străină?
— Ilinca, exagerezi. Mama e așa cu toată lumea. Trebuie doar să te obișnuiești. Așa e ea, nu o să se schimbe.
— Dar eu nu vreau să mă obișnuiesc să fiu invizibilă! am strigat, cu lacrimi în ochi.
El a oftat și a ieșit din cameră, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

Au trecut luni. Am încercat să mă apropii de cumnata mea, Roxana. Am invitat-o la cafea, am mers împreună la cumpărături, am vorbit despre copii, despre job. Dar, de fiecare dată când eram cu familia lor, Roxana se transforma: devenea distantă, rece, ca și cum îi era teamă să nu fie văzută prea apropiată de mine. Am început să mă întreb dacă nu cumva Vlad le spusese ceva despre mine, dacă nu cumva aveau motive să mă țină la distanță.

Într-o zi, am auzit-o pe Mariana vorbind la telefon cu o vecină, fără să știe că sunt în hol:
— Da, dragă, e fată bună, dar nu e de-a noastră. Nu știu, parcă nu se potrivește. Vlad a ales-o, ce să facem?…
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit tiptil din casă și am plâns pe banca din fața blocului. Toată viața am încercat să fiu acceptată, să fiu parte dintr-o familie, dar mereu am fost „fata care nu se potrivește”.

Am început să mă îndepărtez de toți. Nu mai mergeam la mesele de familie, nu mai răspundeam la telefoane. Vlad a observat, dar nu a insistat. Într-o seară, după ce am stat ore întregi în tăcere, mi-a spus:
— Ilinca, nu știu ce să fac. Parcă nu mai ești tu. Vrei să mergem la un terapeut?
— Nu știu dacă un terapeut poate să mă facă să simt că aparțin cuiva, Vlad. Poate că problema e că nu am avut niciodată o familie adevărată și acum nu mai știu cum să fiu parte din una.

Am început să merg la terapie singură. Am descoperit că rana mea era veche, din copilărie, că mereu am tânjit după ceva ce nu am avut. Am învățat să mă accept pe mine, să nu mai caut validarea altora. Dar, cu toate astea, dorul de a fi parte dintr-o familie adevărată nu a dispărut.

Într-o zi, la o masă de familie, Mariana a făcut o glumă despre „fetele care nu știu să gătească sarmale”. Toată lumea a râs, iar eu am simțit din nou acea înțepătură. Dar de data asta, nu am mai plecat din cameră. Am ridicat privirea și am spus:
— Poate nu știu să gătesc sarmale ca dumneavoastră, dar știu să iubesc și să fiu loială. Poate că asta contează mai mult decât orice rețetă.
A fost pentru prima dată când am simțit că mă apăr pe mine însămi. Mariana nu a spus nimic, dar am văzut o umbră de respect în ochii ei.

Acum, după ani de încercări, încă nu pot spune că fac parte din familia lui Vlad. Dar am învățat să nu mai depind de acceptarea lor pentru a mă simți întreagă. Poate că familia nu e mereu cea în care te naști sau în care te căsătorești, ci cea pe care ți-o construiești singur, din oameni care te văd și te prețuiesc așa cum ești.

Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că, dacă ne străduim suficient, vom fi în sfârșit acceptați? Sau poate că adevărata familie e, de fapt, acolo unde nu trebuie să lupți pentru dragoste?