„Am ales să plec după 35 de ani de căsnicie” – Povestea Mariei din Pitești

— Maria, tu chiar nu vezi cât rău faci? Cum poți să ne faci asta la vârsta asta? Vocea Irinei răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și amintiri prăfuite. Mă uitam la ea, fiica mea, cu ochii plini de lacrimi și furie, și nu găseam cuvintele potrivite. Mă simțeam vinovată, dar și eliberată în același timp.

Nu era prima ceartă pe tema divorțului. De când i-am spus lui Mihai că vreau să plec, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. El tăcea, se închidea în biroul lui și nu mă mai privea decât cu răceală. Irina venea aproape zilnic, încercând să mă convingă să renunț la idee. „Ce o să zică lumea? Ce o să zică rudele? Cum să-ți lași bărbatul după atâția ani?”

Dar nimeni nu știa ce era în sufletul meu. Ani de zile am tăcut, am înghițit vorbe grele, reproșuri, indiferență. Mihai nu a fost niciodată violent, dar absența lui era ca o palmă rece peste inima mea. Muncea mult, venea acasă târziu, iar când era prezent, totul era despre el: problemele lui, oboseala lui, dorințele lui. Eu eram acolo doar ca să gătesc, să spăl, să-l ascult. Am încercat să-i spun de atâtea ori că mă simt singură, dar ridica din umeri: „Toată lumea are probleme, Maria.”

Într-o seară de toamnă, când ploaia bătea în geamuri și casa mirosea a ciorbă de legume, am simțit că nu mai pot. M-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă și am plâns în tăcere. Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt. Când a intrat Mihai în bucătărie și m-a întrebat ce-i cu mine, i-am spus simplu: „Vreau să divorțăm.”

A urmat o liniște apăsătoare. Apoi Mihai a ieșit fără un cuvânt. A doua zi dimineață mi-a lăsat pe masă o cană cu ceai și un bilet: „Gândește-te bine.” Dar eu deja mă hotărâsem.

Irina a aflat repede. A venit val-vârtej acasă, trântind ușa: „Mama, te-ai gândit la mine? La tata? La nepoți? Cum să faci asta?” Am încercat să-i explic că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți, că vreau să simt că trăiesc și eu. Dar pentru ea eram doar egoistă.

— Tu nu vezi că tata e distrus? Nu-l mai recunosc! spunea Irina printre lacrimi.

— Și eu? Eu nu contez? am întrebat-o cu voce tremurată.

— Tu ai totul! Ai casă, ai familie! Ce-ți mai trebuie?

Dar eu nu mai aveam nimic din ce conta cu adevărat. Nu mai aveam dragoste, nu mai aveam bucurie. Aveam doar o rutină care mă sufoca.

În zilele care au urmat, am început să-mi fac bagajele încet. Fiecare rochie împachetată era o amintire: nunta noastră modestă din 1988, nașterea Irinei, serile când Mihai mă lua de mână pe stradă. Dar toate astea păreau din altă viață.

Vecinii au început să șușotească. Doamna Stanciu de la trei m-a oprit pe scări:

— Maria dragă, ce s-a întâmplat? Nu se poate repara?

Am zâmbit trist:

— Uneori nu mai e nimic de reparat.

Într-o dimineață friguroasă de ianuarie am plecat. Am închiriat o garsonieră mică la marginea orașului. Primele nopți au fost cumplite: liniștea era asurzitoare, iar dorul de Irina mă sfâșia. Îmi lipsea chiar și Mihai, cu toate defectele lui. Dar pentru prima dată după mulți ani mă simțeam vie.

Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi. Am cunoscut-o pe doamna Lidia, o vecină care trecuse printr-un divorț la 60 de ani. Am stat ore întregi la povești despre viață și curaj.

Irina nu mi-a vorbit două luni. Într-o zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Sunt supărată pe tine.” I-am răspuns: „Știu. Dar te iubesc.”

Au trecut luni până când a acceptat să ne vedem la o cafea. Era rece cu mine.

— Încă nu înțeleg de ce ai făcut asta.

— Poate într-o zi vei înțelege că și mamele sunt oameni, Irina.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Mi-e dor de tine acasă.

— Și mie mi-e dor de tine. Dar am nevoie să fiu bine cu mine însămi.

Acum au trecut doi ani de atunci. Relația cu Irina s-a vindecat încet-încet. Cu Mihai vorbesc rar; încă simt un gol când mă gândesc la el, dar nu regret decizia luată. Am început să pictez din nou – ceva ce nu mai făcusem din tinerețe – și am descoperit că pot fi fericită chiar și singură.

Mă întreb uneori dacă am fost egoistă sau doar curajoasă. Oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Voi ce ați fi făcut în locul meu?