„Am ales să divorțez la 60 de ani. Vreau să trăiesc pentru mine.”

— Mamă, tu chiar vorbești serios? Cum să divorțezi la vârsta asta? Ce-o să zică lumea?

Vocea Ilincăi, fiica mea cea mare, răsună în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea proaspătă și de neliniște. Mă uit la ea peste ceașca tremurândă în mâinile mele. Are 35 de ani, doi copii, un soț care o ajută, și încă nu înțelege. Sau poate nu vrea să înțeleagă.

— Ilinca, nu mai pot. Nu mai pot să fiu servitoarea casei. Nu mai pot să gătesc, să spăl, să calc, să fac piața și el doar să stea la televizor și să comenteze că supa e prea sărată sau că nu am cumpărat pâine proaspătă.

Ea oftează, se uită la mine ca la o străină. — Dar așa a fost mereu, mamă. Tata n-a făcut niciodată nimic prin casă. Tu ai acceptat asta.

— Da, am acceptat. Când eram tânără, nu mă deranja. Eram acasă cu voi, copiii, el muncea mult… Dar acum? Acum sunt obosită. Am 60 de ani, Ilinca! Mă dor oasele, mă doare sufletul. Și el tot nu vede nimic. Nici măcar nu știe unde țin detergentul.

Îmi amintesc cum era când eram tânără. Mă trezeam la 5 dimineața, pregăteam pachetul pentru el, apoi vă duceam pe voi la școală. Fugeam la piață, găteam, spălam rufe cu mâna în ligheanul din curte. Seara îl așteptam cu masa caldă. El venea obosit, se așeza la masă și rareori mă întreba dacă sunt bine. Dar atunci nu simțeam povara asta. Aveam impresia că așa trebuie să fie.

Anii au trecut. Voi ați crescut, v-ați făcut familii. Eu am rămas tot aici, cu el. Și am început să simt că nu mai pot. Că nu mai vreau să fiu invizibilă.

— Dar ce-o să faci singură? mă întreabă Ilinca cu voce joasă.

— O să trăiesc! O să merg la plimbare în parc fără să mă grăbesc acasă pentru ciorbă. O să citesc cărți fără să mă simt vinovată că nu am dat cu aspiratorul. Poate o să merg la cursuri de pictură sau o să-mi fac prietene noi.

Ilinca tace. Știu că nu-i ușor nici pentru ea. Îmi amintesc cum plângea când era mică și eu nu aveam timp să-i citesc povești pentru că trebuia să calc cămășile lui taică-su.

Seara, când soțul meu s-a întors acasă, i-am spus direct:

— Vasile, vreau să divorțăm.

A ridicat din sprâncene, apoi a râs scurt.

— Ce prostii vorbești? La vârsta noastră? Cine te-a pus?

— Nimeni nu m-a pus. Sunt obosită. Nu mai vreau să trăiesc așa.

A tăcut o clipă, apoi a început să țipe:

— Ai înnebunit? Ce-o să zică lumea? Ce-o să le spui copiilor?

— Le-am spus deja.

A trântit ușa și a plecat la birtul din colț. Acolo își petrece serile de când s-a pensionat. Eu am rămas singură în bucătărie și am plâns ca atunci când eram copil și mama mă certa că nu sunt destul de bună.

A doua zi au început telefoanele: sora mea, vecina de la doi, chiar și preotul din cartier.

— Cum poți face așa ceva după o viață împreună?
— O femeie trebuie să-și ducă crucea!
— Nu te gândești la copii?

Dar copiii mei sunt mari! Au viețile lor! Eu când am voie să trăiesc pentru mine?

În zilele următoare am început să mă simt mai ușoară. Am ieșit singură la piață și m-am oprit pe bancă în parc, privind copiii care alergau după porumbei. Am cumpărat o carte de poezii și am citit-o pe nerăsuflate. Am vorbit cu vecina de la trei despre flori și despre cum e viața după 60 de ani.

Vasile s-a întors acasă târziu și n-a mai vorbit cu mine două zile. Apoi a încercat să mă convingă că exagerez.

— Toate femeile fac ce faci tu! Ce vrei, să ajungem de râsul satului?

— Nu-mi pasă ce zice satul! Vreau doar liniște.

A încercat să mă sperie cu lipsa banilor, cu singurătatea, cu boala. Dar eu nu mai vreau frică. Am trăit destul pentru alții.

Ilinca a venit într-o zi cu copiii ei.

— Mamă, dacă asta vrei tu… eu te susțin. Dar mi-e teamă pentru tine.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Poate pentru prima dată m-a văzut cu adevărat.

Au trecut câteva luni de atunci. Divorțul e pe rol. Vasile încă speră că mă răzgândesc. Sora mea nu-mi mai vorbește. Vecinele mă privesc ciudat pe scară. Dar eu simt că respir altfel.

M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut alte femei ca mine — unele divorțate, altele văduve sau pur și simplu singure. Râdem împreună, ne povestim viețile și ne susținem una pe alta.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am greșit față de familie sau față de mine însămi. Dar apoi îmi amintesc cât de mult mi-am dorit doar puțină liniște și respect.

M-am întrebat mereu: cât trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Când vine momentul în care avem voie să ne alegem pe noi? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi… Dar voi ce credeți?