Alungată din casă pentru că am rămas însărcinată: După zece ani, părinții mei au venit să-mi ceară ajutor

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai făcut de râs familia! Ți-am spus să nu te încurci cu băiatul ăla, dar nu ai ascultat!

Vocea mamei răsuna în holul îngust, iar tata stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. Aveam doar șaptesprezece ani și inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să leșin. Mâinile îmi tremurau pe valiza veche, în care aruncasem câteva haine și carnetul de note. Vlad mă aștepta afară, cu ochii roșii de la plâns și palmele transpirate.

— Hai, Ilinca, nu mai plânge, o să fie bine, mi-a șoptit el, încercând să mă îmbărbăteze. Dar nici el nu credea ce spune.

În acea noapte, lumea mea s-a prăbușit. Părinții mei, oameni respectați în satul nostru din Bacău, nu au putut accepta că fata lor cea mare a rămas însărcinată înainte de Bacalaureat. Pentru ei, rușinea era mai mare decât orice dragoste părintească. Am simțit atunci că nu mai am familie.

Am dormit prima noapte la bunica lui Vlad, într-o cameră mică și rece. Mirosea a mucegai și a ceai de tei. Bunica ne-a dat o pătură groasă și ne-a spus doar atât:

— Viața nu-i dreaptă, copii. Dar dacă vă ține dragostea, o să treceți peste toate.

Am plâns până dimineața, cu capul pe pieptul lui Vlad. În mintea mea se derulau scenele cu mama care mă pieptăna înainte de școală, cu tata care mă învăța să merg pe bicicletă. Acum eram singură. Singură și însărcinată.

Au urmat luni grele. Vlad a renunțat la facultate și s-a angajat la o vulcanizare din oraș. Eu am încercat să termin liceul la seral, dar grețurile și oboseala m-au doborât. Într-o zi, profesoara de română m-a chemat la cancelarie:

— Ilinca, știu că îți este greu. Dar nu renunța la școală. O să-ți pară rău mai târziu.

Am strâns din dinți și am continuat. Când s-a născut Ana-Maria, am simțit pentru prima dată că viața are sens. Era micuță și plângea mult, dar când o țineam în brațe uitam de toate greutățile.

Părinții mei nu au venit nici măcar la botez. Mama mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericită cu alegerile tale.” Tata nu mi-a mai vorbit deloc.

Anii au trecut greu. Vlad muncea din zori până seara, iar eu am reușit să termin liceul și apoi o postliceală sanitară. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Ana-Maria creștea frumos, iar noi ne țineam unul pe altul pe linia de plutire.

Când Ana-Maria a început școala, am simțit pentru prima dată că suntem o familie adevărată. Mergeam împreună în parc, făceam prăjituri duminica și râdeam mult. Vlad a reușit să-și deschidă un mic service auto, iar eu am fost angajată ca asistentă medicală la dispensarul din cartier.

Nu pot spune că nu m-am gândit la părinții mei. În fiecare an de Crăciun speram să primesc un semn de la ei. Dar liniștea era tot mai apăsătoare.

Într-o zi de toamnă târzie, când Ana-Maria avea deja nouă ani și viața noastră părea așezată, cineva a bătut la ușă. Am deschis și i-am văzut: mama și tata, îmbătrâniți și triști.

— Ilinca… putem intra?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Ana-Maria s-a ascuns după mine, iar Vlad a venit imediat lângă noi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat cu voce tremurândă.

Mama a început să plângă:

— Tata tău e bolnav… Avem nevoie de ajutor… Nu avem bani pentru tratament… Ne pare rău pentru tot ce a fost…

Tata nu spunea nimic. Se uita în podea, rușinat.

M-am uitat la Vlad. În ochii lui am văzut aceeași întrebare care mă măcina și pe mine: meritau ei iertarea mea? După tot ce ne-au făcut?

Am simțit furie, tristețe și milă în același timp. Mi-am amintit cum m-au dat afară fără milă, cum m-au lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de ei. Dar m-am uitat la Ana-Maria și mi-am dat seama că nu vreau ca ea să crească fără bunici sau cu ură în suflet.

— O să vă ajutăm, am spus încet. Dar vreau să vorbim despre tot ce s-a întâmplat. Nu pot să uit peste noapte.

Mama m-a îmbrățișat strâns, plângând în hohote. Tata a ridicat privirea spre mine pentru prima dată după zece ani:

— Îmi pare rău, Ilinca… Am fost un prost… Am vrut doar să te protejez…

În acea seară am stat toți patru la masă pentru prima dată după atâția ani. Am vorbit mult — despre greșeli, despre frică, despre iertare. Nu a fost ușor. Rănile vechi dor cel mai tare.

Acum tata face tratament și vine des la noi. Ana-Maria îl iubește mult și îi spune „bunicu’”. Mama mă ajută cu treburile prin casă și încearcă să recupereze anii pierduți.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că i-am primit înapoi în viața mea. Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl poate face un om. Dar oare putem merge mai departe fără ea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?