Alungată ca un câine – povestea mea din inima Timișoarei

— Ieși afară! Nu mai vreau să te văd în casa asta! vocea mamei a răsunat ca un tunet în holul îngust, unde încă mai simțeam mirosul de ciorbă și de haine ude. Tremuram, cu mâinile strânse pe rucsacul meu vechi, încercând să-mi dau seama dacă totul e doar un coșmar. Tata stătea în prag, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin.

— Nu pot să cred că faceți asta… Sunt fata voastră! am șoptit, dar cuvintele mi s-au înecat în lacrimi.

— Ai făcut destule! Ne-ai făcut de rușine! a continuat mama, cu ochii roșii de plâns și furie. — Pleacă!

Nu mai era nimic de spus. Am ieșit în ploaia rece de noiembrie, cu pașii grei și inima sfâșiată. Străzile Timișoarei păreau mai întunecate ca niciodată. Fiecare strop de ploaie îmi lovea fața ca o palmă. M-am oprit sub un copac bătrân din fața blocului și am încercat să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici?

Totul a început cu câteva luni în urmă, când am decis să nu mai merg la facultate. Nu mai suportam presiunea, privirile dezamăgite ale părinților, comparațiile cu sora mea, Irina, care era „fata perfectă”. Ea era mereu premianta, cea care nu ridica niciodată tonul, cea care nu greșea. Eu eram „problema”.

— Kinga, tu nu vezi că-ți irosești viața? mă certa tata aproape zilnic.

— Nu toți suntem la fel, tata! Nu pot să fiu ca Irina! îi răspundeam eu, dar vocea mea era mereu acoperită de reproșurile lor.

În seara aceea fatidică, totul a explodat. Tata găsise o scrisoare de la facultate – eram exmatriculată. Nu le spusesem nimic. M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Mama a început să plângă, tata a țipat, Irina s-a retras în camera ei fără să spună nimic. Și apoi… m-au dat afară.

Am mers pe jos ore întregi, fără țintă. Am trecut pe lângă Piața Unirii, unde luminile cafenelelor păreau atât de calde și departe de lumea mea. Am încercat să-mi sun prietena cea mai bună, Roxana, dar nu mi-a răspuns. Poate era prea târziu sau poate nu voia să se implice.

M-am adăpostit într-o scară de bloc necunoscută. Mi-am scos telefonul și am început să scriu un mesaj către mama: „Îmi pare rău…” Dar n-am avut curaj să-l trimit. M-am ghemuit pe trepte și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

Dimineața m-a găsit obosită și flămândă. Am intrat într-o brutărie mică de pe strada Eroilor și am cerut o pâine veche. Vânzătoarea, o femeie cu părul alb și ochi blânzi, m-a privit lung.

— Ești bine, fată dragă? Pari cam pierdută…

Am dat din cap că da, dar ochii mei spuneau altceva.

— Ia și un corn cald, din partea casei. Și dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… eu sunt aici.

Am mulțumit încet și am ieșit din brutărie cu ochii în lacrimi. Bunătatea ei m-a atins mai tare decât orice reproș primit acasă.

Zilele următoare au trecut greu. Am dormit pe la cunoștințe sau în scări de bloc. Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă – orice: vânzătoare, ospătăriță, chiar și femeie de serviciu. Peste tot mi se cerea experiență sau recomandări. Nimeni nu voia să angajeze o fată fără adăpost.

Într-o seară friguroasă, am întâlnit-o pe Lidia, o femeie trecută prin multe, care locuia într-un adăpost pentru femei abuzate.

— Nu e rușine să ceri ajutorul, Kinga. Toți avem nevoie de cineva la un moment dat, mi-a spus ea.

Am stat lângă ea pe banca din parc și am ascultat povești despre vieți frânte și speranțe regăsite. M-a învățat cum să cer ajutor la ONG-uri locale și cum să mă descurc cu puținul pe care îl aveam.

Într-o zi, după aproape două săptămâni de pribegie, am primit un mesaj de la Irina: „Mama e bolnavă. Poți veni acasă?”

Am stat mult pe gânduri înainte să răspund. M-am întors acasă cu inima strânsă. Mama era palidă și slăbită; tata părea îmbătrânit peste noapte.

— Îmi pare rău pentru tot… a murmurat mama printre lacrimi.

— Și mie… Dar nu pot uita ce s-a întâmplat.

A urmat o tăcere grea. Irina a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Poate că nici noi n-am știut să te ascultăm…

Au trecut luni până când rănile au început să se vindece. Am găsit un job part-time la brutăria doamnei Maria – femeia care mă ajutase când aveam cea mai mare nevoie. Încet-încet am început să-mi reconstruiesc viața.

Dar uneori mă întreb: câți tineri ca mine ajung pe stradă din cauza neînțelegerilor din familie? Cât de greu e să ierți și să fii iertat? Poate că răspunsurile nu sunt simple… Dar oare voi putea vreodată să uit privirea tatălui meu din acea noapte?