Ajută-mă! Soțul meu a adus acasă fiul său de 7 ani și nu știu ce să fac

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce Radu stătea în ușă, ud leoarcă, ținând de mână un băiețel cu ochi mari și triști.

Rareș, fiul lui Radu dintr-o relație anterioară, era acolo, în holul nostru mic din cartierul Militari, cu ghiozdanul atârnându-i pe un umăr și cu obrajii roșii de frig. Nu-l mai văzusem niciodată în realitate, doar din poze vechi și rare pe care Radu le ascundea prin telefon. Știam că există, dar nu făcuse niciodată parte din viața noastră. Până acum.

— N-am avut de ales, Irina, mi-a spus Radu încet, evitându-mi privirea. Mama lui Rareș a plecat. Pur și simplu a dispărut. Nu mai răspunde la telefon, nu știm unde e. Ce era să fac?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eram căsătoriți de doi ani și abia reușeam să ne găsim echilibrul după atâtea certuri despre bani, joburi și părinții lui care nu mă suportau. Acum trebuia să mă adaptez la un copil care nu era al meu, la o poveste pe care nu o scrisesem eu.

— Bună, am spus cu voce stinsă către Rareș. El s-a uitat la mine speriat și s-a ascuns după piciorul lui Radu.

— Hai să mergem în cameră, i-a zis Radu blând. O să fie bine.

Dar nu era bine. În noaptea aceea am plâns în baie, cu capul pe genunchi. Mă simțeam trădată. Nu pentru că Rareș era aici, ci pentru că Radu nu mă întrebase nimic. Pentru că nu eram parte din decizie. Pentru că simțeam că nu contez.

A doua zi dimineață, Rareș s-a trezit devreme. L-am găsit în bucătărie, încercând să-și pună lapte în cană. Laptele s-a vărsat peste tot.

— Îmi pare rău… a șoptit el.

Am oftat și am luat cârpa să șterg masa. — Nu-i nimic, se mai întâmplă.

În timp ce îi pregăteam micul dejun, am simțit privirea lui asupra mea. Era o combinație de teamă și speranță. Mi-am dat seama că nu el era vinovat pentru haosul din viața mea.

Au urmat zile grele. Rareș plângea noaptea după mama lui. Radu era tot mai absent, prins între serviciu și telefoane disperate către fosta lui soție. Eu eram prinsă între dorința de a-l ajuta pe Rareș și resentimentele față de Radu.

Într-o seară, după ce l-am adormit pe Rareș citindu-i o poveste despre un urs care își caută familia, am ieșit pe balcon și l-am confruntat pe Radu:

— De ce nu mi-ai spus nimic? De ce m-ai pus în situația asta?

— Irina, n-am vrut să te rănesc. Dar nici eu nu știam ce să fac. Am crezut că putem trece împreună peste asta.

— Dar eu? Eu cine sunt în povestea asta? Doar femeia care gătește și șterge după copilul altcuiva?

Radu a tăcut mult timp. — Îmi pare rău…

În zilele următoare am început să-l cunosc pe Rareș. Era un copil tăcut, dar inteligent. Îi plăceau dinozaurii și desena tot timpul. Într-o zi mi-a adus un desen: trei oameni ținându-se de mână. Eu eram acolo, lângă el și Radu.

— Asta e familia mea acum? m-a întrebat el timid.

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit un nod în gât.

Între timp, mama lui Rareș tot nu apărea. Poliția fusese anunțată, dar nimeni nu știa nimic sigur. Radu devenise irascibil și distant. Eu eram singura care încerca să țină casa laolaltă.

Mama mea a venit într-o zi în vizită și când l-a văzut pe Rareș a strâmbat din nas:

— Nu e copilul tău! Ai grijă să nu te folosească Radu doar ca bonă!

M-am enervat:

— Nu e vina copilului! El n-are nicio vină că părinții lui au dat greș!

Dar cuvintele ei mi-au rămas în minte. Seara aceea am petrecut-o gândindu-mă dacă nu cumva are dreptate.

Rareș a început să se atașeze de mine. Îmi povestea despre școală, despre prietenii lui din vechiul cartier, despre cât îi lipsește mama lui. Într-o noapte m-a strigat din somn:

— Irina! Nu pleca!

M-am dus la el și l-am ținut în brațe până a adormit la loc.

Într-o zi am primit un telefon de la poliție: mama lui Rareș fusese găsită într-un oraș din Moldova, fără acte și fără memorie după un accident minor. Urma să vină să-l vadă pe Rareș.

Când a venit ziua revederii, Rareș s-a agățat de mine:

— Pot să vin și eu cu tine dacă mama nu mă mai vrea?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se rupe sufletul.

După întâlnirea cu mama lui, Rareș a rămas tăcut câteva zile. Într-o seară mi-a spus:

— Știi… tu ești ca o mamă pentru mine acum.

Am izbucnit în plâns. Toate frustrările mele s-au topit într-o singură dorință: să-i fie bine copilului acesta.

Radu m-a luat de mână:

— Îți mulțumesc că ai avut grijă de el când eu n-am putut.

Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată completă sau dacă voi putea ierta vreodată felul în care am fost pusă la zid fără să fiu întrebată. Dar știu că Rareș are nevoie de mine — iar eu am nevoie să simt că pot face bine cuiva.

Oare câți dintre noi ajungem să iubim copiii altora ca pe ai noștri? Și câți dintre noi avem curajul să ne iertăm partenerii pentru deciziile luate fără noi?