Ai plecat ca să pot renaște – Povestea unei femei din România despre infertilitate, presiuni familiale și regăsire

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa.
Cuvintele lui Vlad au căzut ca o secure pe masa din sufragerie, printre farfuriile cu sarmale reci și lumina galbenă a becului care pâlpâia deasupra noastră. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum aerul devine greu, imposibil de respirat. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip dacă glumește, dacă e doar o criză de moment. Dar ochii lui erau goi, obosiți, ca și cum ar fi purtat pe umeri toți anii aceștia de încercări și eșecuri.

— Vlad, te rog… putem să mai încercăm. Încă o dată. Poate luna viitoare…

A dat din cap încet, cu un gest resemnat.

— Nu mai vreau să trăiesc mereu cu speranța asta care ne macină. Nu mai pot să mă uit la tine cum suferi. Și nici la mama mea, care mă întreabă în fiecare duminică dacă ai rămas însărcinată.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. De patru ani încercam să avem un copil. Patru ani de tratamente hormonale, de analize dureroase, de speranțe care se nășteau și mureau în fiecare lună. Patru ani în care fiecare femeie însărcinată pe care o vedeam pe stradă era o rană nouă.

Mama lui Vlad nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că „la vârsta ta eu aveam deja doi copii”. Tata îmi spunea mereu că „o femeie adevărată trebuie să lase ceva în urmă”. Prietenele mele îmi povesteau despre primele cuvinte ale copiilor lor, iar eu zâmbeam fals și mă retrăgeam la baie să plâng.

În seara aceea, după ce Vlad a plecat, am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. M-am așezat pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am întrebat dacă e vina mea. Dacă Dumnezeu mă pedepsește pentru ceva. Dacă nu sunt destul de femeie.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine fără să anunțe. A găsit ușa descuiată și m-a găsit pe canapea, cu ochii umflați.

— Ce-ai pățit, Irina? Unde e Vlad?

I-am spus totul printre sughițuri. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— O să treci peste asta. Ești puternică. Dar trebuie să te ridici și să mergi mai departe.

Nu am crezut-o atunci. Mi se părea că viața mea s-a terminat. Că nu voi mai fi niciodată întreagă.

Au urmat luni de tăcere și izolare. Nu răspundeam la telefon, nu ieșeam din casă decât pentru a merge la serviciu. Colegii mă priveau cu milă și evitau subiectul copiilor. Într-o zi, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea în birou.

— Irina, știu că treci printr-o perioadă grea. Dar vreau să știi că aici ai un loc sigur. Și dacă ai nevoie de timp liber sau doar să vorbești cu cineva… sunt aici.

A fost pentru prima dată când cineva nu m-a judecat, nu mi-a dat sfaturi inutile sau nu m-a privit ca pe o ciudată. Am început să mă deschid puțin câte puțin. Seara ieșeam la plimbare prin parc, ascultam muzică și încercam să-mi pun gândurile în ordine.

Într-o duminică, am primit un mesaj de la sora mea, Alina: „Hai la noi la masă. Nu trebuie să vorbești dacă nu vrei.”

Am acceptat cu inima strânsă. La masă erau Alina, soțul ei Radu și fetița lor de trei ani, Mara. Mara s-a urcat în brațele mele și mi-a spus:

— Tu ești mătușa mea preferată!

Am izbucnit în plâns și Alina m-a luat de mână.

— Irina, nu ești mai puțin femeie pentru că nu ai copii. Ești sora mea și te iubesc așa cum ești.

A fost momentul în care am simțit că poate există viață și după pierdere. Că poate pot fi fericită chiar dacă nu voi avea niciodată un copil al meu.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a ajutat să-mi dau seama cât de mult m-am identificat cu rolul de mamă pe care nu l-am avut niciodată și cât de mult am uitat cine sunt eu cu adevărat.

— Irina, ce-ți place ție? Ce-ți dorești tu?

Nu știam ce să-i răspund. Ani la rândul tot ce mi-am dorit a fost un copil. Dar încet-încet am început să descopăr lucruri mici care îmi aduceau bucurie: pictura pe ceramică, plimbările lungi prin oraș, voluntariatul la un centru pentru copii abandonați.

La centru am cunoscut-o pe Ana-Maria, o fetiță de opt ani cu ochi mari și triști. În fiecare joi îi citeam povești și ea mă întreba mereu:

— O să vii și săptămâna viitoare?

Într-o zi mi-a spus:

— Mi-ar plăcea să fii mama mea.

Am simțit un nod în gât și i-am zâmbit trist:

— Poate nu pot fi mama ta, dar pot fi prietena ta.

Încet-încet am început să simt că viața mea are din nou sens. Am redecorat apartamentul, am ieșit cu prietenele la teatru și chiar am acceptat invitația unui coleg, Mihai, la o cafea.

Mihai era divorțat și avea un băiat adolescent. Nu am vorbit despre copii sau despre trecutul nostru dureros la primele întâlniri. Am vorbit despre filme vechi românești, despre vacanțe la mare și despre cât de greu e uneori să te ridici după ce ai căzut.

După un an de la despărțirea de Vlad, într-o seară ploioasă de toamnă, Mihai m-a întrebat:

— Irina, tu ce-ți dorești acum?

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp:

— Să fiu bine cu mine însămi. Să iubesc fără frică. Să nu mă mai simt vinovată pentru ceea ce nu pot schimba.

Astăzi nu știu dacă voi avea vreodată un copil al meu sau dacă voi rămâne doar „mătușa preferată” sau prietena unui copil abandonat. Dar știu că sunt mai mult decât infertilitatea mea sau decât așteptările altora.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc cu rușinea asta tăcută? Câți oameni judecă fără să știe cât doare? Oare când vom învăța să fim blânzi cu noi înșine și cu ceilalți?