„Ai o lună să pleci din casa mea!” – Ziua în care totul s-a schimbat

„Ai o lună să pleci din casa mea!” Cuvintele Elenei au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, luminată slab de becul vechi care pâlpâia deasupra mesei. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând. Mihai, soțul meu, stătea pe marginea fotoliului, cu privirea în podea. Nici măcar nu a încercat să spună ceva.

— Elena, ce s-a întâmplat? am întrebat cu vocea gâtuită.

Soacra mea s-a ridicat brusc, cu un gest nervos. Avea obrajii roșii și ochii umezi de furie.

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că nu mai pot! De doi ani vă țin aici, vă ajut cu tot ce pot, iar tu, Irina, nici măcar nu ai găsit un serviciu stabil! Mihai nu face nimic să schimbe situația. Eu nu mai pot să vă port în spate!

Mihai a oftat abia auzit. M-am uitat la el disperată, sperând să spună ceva, orice. Dar el doar a dat din umeri și s-a ridicat încet.

— Mama are dreptate… poate ar trebui să ne descurcăm singuri, a murmurat el.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și am fugit în camera noastră, trântind ușa după mine. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în pernă. Nu era prima dată când Elena îmi reproșa ceva, dar niciodată nu fusese atât de categorică. Știam că nu sunt perfectă – după ce am terminat facultatea de Litere, am tot schimbat joburi prost plătite: corector la o editură mică, meditator la limba română pentru copii de liceu. Nimic stabil. Mihai lucra la o firmă de IT, dar salariul lui abia ajungea pentru ratele la mașină și cheltuielile zilnice.

În acea noapte n-am dormit deloc. Mihai a venit târziu în cameră și s-a băgat în pat fără să spună nimic. Întunericul era greu între noi.

— Chiar nu vrei să vorbim? am șoptit.

— Ce să mai vorbim? Mama are dreptate… Nu putem sta aici la nesfârșit.

— Dar tu nu vezi că mă doare? Că mă simt ca o povară?

— Și eu ce să fac? Să mă cert cu mama?

Am rămas tăcuți până dimineața. În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Elena ne ignora sau ne răspundea sec. Mâncam separat, fiecare pe unde apuca. Îmi era rușine să ies din cameră. Am început să caut chirii pe internet, dar prețurile erau astronomice pentru bugetul nostru. Am trimis CV-uri peste tot, dar răspunsurile întârziau sau nu veneau deloc.

Într-o seară, când Mihai era la serviciu, Elena a intrat în cameră fără să bată.

— Irina, știu că e greu… dar eu nu mai pot. Sunt obosită. Vreau liniște în casa mea.

— Și eu vreau liniște… Dar nu pot fără ajutorul vostru. Nu am părinți la București, nu am pe nimeni aici…

— Poate ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să te măriți cu Mihai.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Am simțit că nu mai am aer.

A doua zi am primit un telefon neașteptat de la mama mea din Buzău.

— Irina, ce faci? Te simt abătută…

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… cred că Mihai și cu mine o să rămânem pe drumuri…

— Veniți acasă la noi! Nu e mult loc, dar vă descurcați până găsiți ceva.

Mihai a refuzat categoric ideea.

— Nu mă întorc la Buzău! Am muncit prea mult ca să plec din București!

— Și atunci ce facem? stau și plâng aici până ne dă afară?

— O să găsesc eu ceva… o garsonieră ieftină…

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Într-o dimineață l-am găsit pe Mihai stând pe balcon cu ochii pierduți în ploaie.

— Te gândești să pleci fără mine? l-am întrebat încet.

S-a uitat la mine ca și cum abia atunci m-ar fi văzut.

— Nu știu… Nu mai știu nimic…

Am simțit că mă prăbușesc. Toate certurile, toate reproșurile Elenei, tăcerile lui Mihai – totul se adunase ca un nor negru peste sufletul meu. Într-o seară am ieșit singură prin ploaie și m-am plimbat ore întregi pe străzile pustii ale Bucureștiului. M-am gândit la toate visele mele: să scriu o carte, să am o familie fericită, să fiu independentă. Acum totul părea imposibil.

Când m-am întors acasă leoarcă și tremurândă, Mihai m-a privit speriat.

— Unde ai fost?

— Să-mi caut curajul…

În următoarele zile am început să aplic la orice job găseam: vânzătoare la supermarket, recepționeră la o clinică privată, chiar și baby-sitter. Am primit un interviu la o librărie mică din centru. Proprietara, doamna Stanciu, m-a privit lung peste ochelari.

— De ce vrei jobul ăsta?

— Pentru că iubesc cărțile… și pentru că trebuie să supraviețuiesc.

A doua zi m-a sunat: „Poți începe de luni.”

Când i-am spus lui Mihai că am găsit ceva, a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Vezi? O să fie bine…

Dar Elena nu s-a înduplecat. În ultima zi a lunii ne-a pus bagajele la ușă.

Am găsit o garsonieră micuță într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Pereții erau scorojiți, mobila veche și scârțâia podeaua la fiecare pas. Dar era al nostru. În prima seară acolo am stat pe jos, pe covorul prăfuit, ținându-ne de mână și privind pe fereastră luminile orașului.

— Îți pare rău? l-am întrebat încet.

— Nu… Poate așa trebuia să fie.

Au trecut luni până când am început să simt că respir din nou. Relația cu Mihai s-a schimbat – eram mai uniți, dar și mai obosiți. Elena nu ne-a mai sunat niciodată. Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu așa e viața: fiecare trebuie să-și găsească drumul chiar dacă doare.

Acum privesc înapoi și mă întreb: câți dintre noi trăim cu frica de a nu fi destul pentru cei dragi? Câți ne pierdem pe drum încercând să mulțumim pe toată lumea? Poate că adevărata familie e cea pe care o construim pas cu pas, chiar dacă uneori trebuie s-o luăm de la zero.