Adevărul din spatele zâmbetului: Povestea unei adopții care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Era a treia oară în săptămâna aceea când izbucnea în plâns, iar eu, Maria, mă simțeam neputincioasă, prinsă între dorința de a-i oferi totul și frica de a nu-i pierde încrederea.

Totul a început cu un vis: să adoptăm un copil. După ce soțul meu, Doru, a fost diagnosticat cu infertilitate, am simțit că viața ni se prăbușește. Ani de zile am încercat să ne vindecăm rănile, dar golul din casă era prea mare. Așa am ajuns la Direcția pentru Protecția Copilului din Ploiești, unde ni s-a spus că există o fetiță de 7 ani, Ana, care avea nevoie de o familie. Ne-au arătat poze cu ea: ochi mari, negri, privire tristă. Am știut atunci că trebuie să fie a noastră.

Procesul a fost rapid, prea rapid chiar. În câteva luni, Ana era deja acasă la noi. La început, totul părea perfect. Ioana, fiica noastră biologică de 16 ani, părea încântată să aibă o surioară. Doru era mai atent ca niciodată, iar eu mă simțeam din nou mamă. Dar liniștea nu a durat mult.

Ana avea coșmaruri noaptea. Se trezea țipând, plângând după „mama ei adevărată”. La început am crezut că e normal, doar trecuse prin multe. Dar apoi au apărut semnele: vânătăi vechi pe mâini și picioare, frică inexplicabilă de bărbați străini, refuzul de a merge la școală. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Ana, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Ea se uita la mine cu ochii mari și spunea mereu același lucru: — Nu am voie să spun.

Într-o seară, după ce Doru a adormit pe canapea cu televizorul pornit pe știri, Ioana a venit la mine în cameră. Avea telefonul în mână și fața palidă.

— Mamă, am găsit ceva ciudat pe Facebook. Uite poza Anei… dar aici scrie că familia ei o caută! E un grup cu sute de oameni care postează copii dispăruți.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să caut și eu. Am găsit postarea: „Căutăm pe Ana-Maria Stoica, dispărută din satul Vadu Sorești acum 8 luni.” Poza era identică. Am sunat la numărul din anunț și mi-a răspuns o femeie cu voce tremurată:

— Alo? Sunteți de la poliție? Ați găsit-o pe Ana?

Nu știam ce să spun. Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Doru nu voia să audă nimic:

— Maria, nu te mai lua după prostii! Fata asta are nevoie de noi! Dacă o dăm înapoi cine știe ce i se întâmplă!

Dar eu nu puteam trăi cu gândul că am luat un copil de la familia ei adevărată. Am început să pun întrebări la Direcție. Mi-au spus că dosarul Anei era complet legal, că părinții ei au abandonat-o. Dar ceva nu se lega. Am mers în satul Vadu Sorești, unde am găsit-o pe mama Anei, Elena Stoica. O femeie slabă, cu ochii roșii de plâns.

— Doamnă, vă rog… spuneți-mi adevărul. Ce s-a întâmplat cu Ana?

Elena a început să plângă:

— Au venit niște oameni de la Protecția Copilului și au zis că mă ajută să o trimit la școală la oraș… N-am mai văzut-o de atunci! Mi-au spus că dacă fac scandal îmi iau și băiatul cel mic!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am întors acasă și i-am spus lui Doru totul.

— Nu putem să tăcem! Trebuie să facem ceva!

Doru era furios:

— Și dacă ne iau și pe noi la întrebări? Dacă pierdem tot?

Ioana s-a băgat între noi:

— Nu contează ce pierdem! Ana nu e a noastră! Trebuie să spunem adevărul!

Am mers la poliție. Am depus plângere împotriva Direcției pentru Protecția Copilului. Au urmat luni de anchete, interviuri, amenințări anonime la telefon. Odată am găsit un bilet pe parbriz: „Ai grijă ce spui!”

Ana a fost audiată de psihologi. Încet-încet a început să povestească: cum a fost luată cu forța din sat, cum i s-a spus că mama ei nu o mai vrea, cum a fost mutată dintr-un centru în altul până când „o familie bună” avea să o adopte.

Cazul nostru a apărut la televizor. Alți părinți au început să vorbească despre copii dispăruți „legal”. S-a deschis o anchetă națională despre traficul de copii sub acoperirea adopțiilor.

Familia noastră s-a destrămat sub presiunea scandalului. Doru s-a mutat la sora lui din București; Ioana a început să lipsească de la liceu și să se certe cu mine pentru orice. Ana a fost dată înapoi mamei ei biologice — iar eu am rămas singură într-o casă prea mare și prea goală.

M-am întrebat mereu dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am distrus tot ce aveam pentru un adevăr care oricum nu schimbă nimic pentru cei puternici.

Acum stau la fereastră și mă gândesc: câți copii ca Ana mai sunt pierduți prin hârtii și minciuni? Câte mame ca Elena plâng nopțile fără speranță? Oare merită adevărul atâta suferință? Ce ai fi făcut tu în locul meu?