Adevărul din Spatele Ușii Închise

— Nu pot să cred că fac asta, am șoptit, privind spre geamul aburit al camerei de la etajul patru. Picăturile de ploaie se prelingeau pe sticlă ca niște lacrimi mute, iar în spatele meu, Vlad își trăgea cămașa peste umerii goi.

— Nu te mai gândi, Irina, mi-a spus el, încercând să-mi prindă mâna. — E prea târziu să ne oprim acum.

M-am tras instinctiv, cu inima bătându-mi nebunește. Vlad era cel mai bun prieten al soțului meu, Radu. Îl cunoșteam de când eram copii, iar acum, la treizeci și doi de ani, mă aflam prinsă într-o relație care nu ar fi trebuit să existe niciodată. Totul începuse cu o discuție lungă la un pahar de vin, după ce Radu plecase într-o delegație. M-am simțit ascultată, văzută, dorită — lucruri pe care nu le mai simțisem de mult timp acasă.

Telefonul a sunat brusc, tăind tăcerea dintre noi ca o lamă rece. Am tresărit amândoi. Pe ecran apărea „Mama”. Am răspuns cu voce tremurată:

— Da?

— Irina, vino acasă imediat! E urgent! Vocea mamei era spartă de plâns și panică.

— Ce s-a întâmplat?

— Radu… e la spital. A avut un accident cu mașina.

Mi s-a tăiat respirația. Vlad a încercat să mă țină de mână, dar am fugit din cameră fără să mă uit înapoi. Pe drum spre spital, gândurile mi se învârteau haotic: dacă Radu moare și eu nu apuc să-i spun adevărul? Dacă Vlad va fi mereu doar o greșeală pe care o voi regreta?

La spital, mama m-a îmbrățișat strâns. — E stabil acum, dar a fost aproape… Irina, trebuie să fii tare.

Am intrat în salonul alb, unde Radu stătea cu ochii închiși, palid ca ceara. M-am așezat lângă el și i-am luat mâna. O lacrimă mi-a căzut pe cearșaf.

— Irina… ai venit, a șoptit el slab.

— Sunt aici, iubitul meu. Nu te las.

În acea noapte am stat lângă el fără să dorm. M-am gândit la toate momentele în care ne-am îndepărtat unul de altul: serile când venea târziu de la muncă și nu mai aveam ce să ne spunem; zilele când mă simțeam invizibilă în propria mea casă. Dar oare asta justifica ceea ce făcusem?

Câteva zile mai târziu, când Radu a fost externat, Vlad m-a sunat insistent. Am refuzat să-i răspund. Vinovăția mă sufoca. Într-o seară, după ce Radu a adormit, am ieșit pe balcon și am format numărul lui Vlad.

— Nu mai pot continua așa, i-am spus printre lacrimi.

— Irina, și eu te iubesc… Dar nu putem trăi în minciună la nesfârșit.

— Nu vreau să-l rănesc pe Radu mai mult decât am făcut-o deja.

— Atunci spune-i adevărul! a izbucnit Vlad. Sau rămâi cu el și uită-mă!

Am închis telefonul fără să răspund. În noaptea aceea am plâns până dimineața.

A doua zi, Radu m-a privit lung la micul dejun.

— Ceva s-a schimbat la tine, Irina. Ești distantă… Vrei să-mi spui ceva?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea minciunii. Dar nu am avut curajul să-i spun adevărul atunci. Am ales să tac, sperând că timpul va vindeca totul.

Dar timpul nu vindecă nimic dacă nu ai curajul să-ți asumi greșelile.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la noi acasă sub pretextul că vrea să-l vadă pe Radu. Inima mi-a luat-o razna când l-am văzut în prag. S-au îmbrățișat ca doi frați, iar eu am simțit cum mă sfâșie rușinea.

După ce Radu a ieșit din cameră, Vlad s-a apropiat de mine:

— Nu mai pot trăi așa, Irina. Ori îi spui tu adevărul, ori îi spun eu!

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi:

— Te rog… nu acum…

Dar Vlad nu a mai rezistat. În acea seară, după ce Radu s-a culcat, Vlad a venit din nou și i-a spus totul. Am auzit țipetele lui Radu din sufragerie:

— Cum ați putut? Voi doi? După tot ce am făcut pentru voi?

Am intrat tremurând în cameră:

— Îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc…

Radu m-a privit cu ochii plini de ură și dezamăgire:

— Să pleci! Să nu te mai văd!

Am ieșit din casă cu sufletul sfâșiat. Mama m-a primit înapoi acasă fără întrebări. Timp de luni de zile am trăit cu regretul și rușinea faptei mele. Vlad a încercat să mă caute, dar nu i-am mai răspuns niciodată.

Astăzi, după aproape un an, încă mă întreb dacă merit iertarea lui Radu sau dacă voi putea vreodată să mă iert pe mine însămi pentru ceea ce am făcut. Oare dragostea interzisă merită prețul pierderii unei familii? Sau unele greșeli sunt atât de mari încât nu pot fi niciodată reparate?