„Acum am 75 de ani și sunt singură: Fiica mea are propria viață și nu mai are timp pentru mine”

— Mamă, nu mai pot. Am și eu familia mea, nu pot să vin în fiecare zi la tine!
Vocea Ioanei răsuna în holul mic al apartamentului meu din Drumul Taberei, ca un ecou dureros care-mi sfâșia sufletul. Mă uitam la ea, la chipul ei obosit, la ochii aceia care cândva sclipeau de bucurie când venea acasă de la școală. Acum, tot ce vedeam era o femeie grăbită, cu telefonul vibrând în geantă și cu gândurile mereu în altă parte.

— Ioana, știu că ești ocupată, dar nu te-am rugat să vii zilnic. Doar… mi-e dor de tine. Atât.

A oftat, s-a uitat la ceas și a tras aer adânc în piept.

— Mamă, trebuie să plec. Vlad mă așteaptă cu copiii. Poate duminică, dacă am timp, trec pe la tine.

Ușa s-a închis încet, dar pentru mine a sunat ca o sentință. Am rămas în mijlocul holului, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. M-am așezat pe scaunul vechi din bucătărie și am privit pe geam la blocurile cenușii. Oare când am ajuns atât de singură?

Mi-am crescut fata singură. Soțul meu, Doru, a murit când Ioana avea doar șapte ani. Am muncit ca infirmieră la Spitalul Universitar, făceam ture de noapte ca să-i pot pune ceva pe masă și să-i cumpăr haine decente. Îmi amintesc cum venea la mine la spital cu caietul de teme, stătea pe un scaun lângă sala de gardă și mă aștepta să termin tura. Îi promiteam mereu că va veni o zi când nu va mai trebui să aștepte nimic de la nimeni.

Anii au trecut repede. Ioana a intrat la facultate, apoi s-a măritat cu Vlad, un băiat bun, dar mereu preocupat de carieră. Au doi copii frumoși, pe Radu și pe Ilinca. Îi văd rar, doar la zilele lor de naștere sau când au nevoie să stea cineva cu copiii dacă bona lipsește.

Într-o seară, după ce Ioana plecase supărată, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare. Nu i-am trimis-o niciodată. Am pus-o într-un sertar, lângă pozele cu ea mică:

„Draga mea Ioana,

Nu vreau să te împovărez cu singurătatea mea. Știu că ai viața ta și că nu e ușor să fii mamă, soție și angajată în același timp. Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să te aud râzând în bucătărie, să-ți văd copiii alergând prin casă. Mi-e dor să simt că mai contez pentru cineva.”

Într-o zi de joi, am primit un telefon de la vecina mea, tanti Maria:

— Lenuța, vino repede! S-a spart țeava la baie și curge apă peste tot!

Am alergat cât am putut de repede. Am sunat-o pe Ioana:

— Mamă, nu pot veni acum! Vlad e plecat cu mașina la service și eu trebuie să iau copiii de la grădiniță! Sună un instalator!

Am sunat un instalator din cartier. A venit după două ore și mi-a cerut 400 de lei pentru reparație. Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și întreținere. Am plâns toată noaptea aceea.

A doua zi am mers la farmacie să-mi iau pastilele pentru inimă. Farmacista m-a privit cu milă când i-am spus că nu am destui bani pentru toate medicamentele.

— Poate vă ajută cineva din familie… mi-a spus ea încet.

Am zâmbit amar și am plecat fără să spun nimic.

Sâmbătă seara am încercat din nou să o sun pe Ioana.

— Mamă, sunt la supermarket cu copiii! Nu pot vorbi acum!

Am închis telefonul și m-am uitat la poza ei de pe perete. Oare unde am greșit? Oare am cerut prea mult? Sau poate lumea s-a schimbat atât de mult încât bătrânii nu mai contează?

Într-o duminică ploioasă, Ioana a venit pe neașteptate cu copiii.

— Mamă, stăm doar puțin. Ilinca are teme multe și Radu e răcit.

Copiii au intrat direct în camera lor preferată și s-au jucat cu jucăriile vechi pe care le păstrez special pentru ei.

— Ioana, ai timp să bem o cafea?

— Nu prea… Dar hai repede.

Am stat față în față la masa din bucătărie. Am vrut să-i spun cât mi-e de greu singură, cât mă doare fiecare zi fără glasul ei prin casă. Dar n-am avut curaj.

— Mamă… știu că te simți singură. Dar nu pot face mai mult acum. Am serviciu, Vlad e mereu plecat… Copiii au nevoie de mine.

— Și eu am nevoie de tine, Ioana…

A tăcut. S-a uitat în ceașca de cafea ca și cum ar fi căutat acolo răspunsuri pe care nici eu nu le mai găsesc.

— Mamă… poate ar trebui să te gândești la un azil sau la cineva care să stea cu tine… Nu pot fi mereu aici.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. Azil? Eu? Eu care mi-am dat viața pentru ea?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu i-am spus nimic. Am zâmbit fals și am schimbat vorba despre vreme.

După ce au plecat, am rămas din nou singură în apartamentul meu tăcut. M-am uitat pe fereastră la blocurile gri și m-am întrebat: oare chiar nu mai avem loc unii pentru alții? Oare bătrânețea e o pedeapsă sau doar o lecție amară despre uitare?

Poate că fiecare generație uită prea repede cât a primit de la cea dinainte. Sau poate că lumea asta grăbită nu mai are timp pentru cei care nu mai pot ține pasul cu ea…

Voi ce credeți? E vina mea că am ajuns singură sau pur și simplu așa e viața acum? Cum putem găsi loc unii pentru alții înainte să fie prea târziu?