Abandonat la naștere: Lupta nevăzută a lui Andrei

„Nu-l putem păstra. Nu putem face față unei asemenea responsabilități,” au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit înainte ca ușa să se închidă cu un zgomot surd în urma lor. Aveam doar câteva ore de viață și deja fusesem abandonat. M-am născut cu o tulburare genetică rară, iar părinții mei nu au putut să accepte povara pe care o presupunea îngrijirea mea. Așa am ajuns în sistemul de îngrijire, un loc unde am învățat să supraviețuiesc printre străini.

Am crescut într-un orfelinat dintr-un oraș mic din România, unde fiecare zi era o luptă pentru atenție și afecțiune. Îmi amintesc cum mă uitam pe fereastră, visând la ziua în care cineva m-ar lua acasă și mi-ar oferi dragostea pe care o vedeam doar în filme. Dar acea zi nu a venit niciodată. În schimb, am fost mutat dintr-o casă de plasament în alta, fiecare mai rece și mai lipsită de căldură decât cea precedentă.

La vârsta de zece ani, am fost plasat într-o familie care părea promițătoare. Doamna Maria și domnul Ion păreau oameni buni, dar curând am realizat că eram doar un alt copil pe lista lor de ajutor social. „Andrei, nu mai face atâta gălăgie!” striga domnul Ion de fiecare dată când încercam să mă joc cu ceilalți copii. Simțeam cum fiecare strigăt mă împingea mai adânc în singurătate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între doamna Maria și domnul Ion, am auzit-o pe doamna Maria spunând: „Nu putem continua așa. Nu e copilul nostru și nu putem să ne sacrificăm viața pentru el.” Cuvintele ei m-au lovit ca un pumnal în inimă. Am realizat că, indiferent cât de mult încercam să mă integrez, nu eram dorit.

Anii au trecut și am ajuns la liceu, unde am întâlnit-o pe Ana, o colegă care părea să vadă dincolo de masca mea de indiferență. „Andrei, de ce ești mereu atât de trist?” m-a întrebat ea într-o zi, cu ochii plini de compasiune. I-am povestit despre trecutul meu și despre cum simțeam că nu aparțin nicăieri. Ana a fost prima persoană care m-a ascultat cu adevărat și m-a făcut să simt că nu sunt singur.

Cu ajutorul ei, am început să mă implic în activități extracurriculare și să-mi fac prieteni. Am descoperit că aveam un talent pentru desen și pictură, iar arta a devenit refugiul meu. Prin culori și forme, am reușit să exprim durerea și frustrarea pe care le purtam în suflet.

Dar chiar și cu aceste mici victorii, lupta mea nu era nici pe departe încheiată. La vârsta de optsprezece ani, am fost nevoit să părăsesc sistemul de îngrijire și să mă descurc singur. Fără sprijin financiar sau emoțional, am simțit cum lumea se prăbușește asupra mea.

Am reușit să găsesc un loc de muncă într-un mic atelier de artizanat, unde proprietarul, domnul Gheorghe, m-a luat sub aripa sa. „Andrei, ai talent! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva,” îmi spunea el adesea, încurajându-mă să-mi urmez visurile.

Cu timpul, am reușit să-mi expun lucrările într-o galerie locală și am început să primesc recunoaștere pentru munca mea. Dar chiar și atunci când succesul părea aproape, simțeam un gol imens în sufletul meu. Îmi lipsea familia pe care nu o avusesem niciodată.

Într-o zi, Ana m-a întrebat: „Andrei, ce te-ar face cu adevărat fericit?” Am rămas tăcut pentru un moment, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le pierdusem. „Cred că mi-ar plăcea să găsesc pe cineva care să mă accepte așa cum sunt,” i-am răspuns cu sinceritate.

Acum, privind înapoi la toate luptele mele, mă întreb dacă vreodată voi găsi acel loc căruia să-i aparțin cu adevărat. Oare există undeva o familie care să mă accepte pentru cine sunt? Sau voi rămâne mereu un suflet rătăcitor în căutarea unui cămin? Aceasta este întrebarea care mă bântuie și mă face să mă întreb dacă destinul meu este deja scris sau dacă pot schimba cursul vieții mele.