„A spus că mint despre sarcină pentru bani” – Cina care mi-a distrus familia

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici cu așa ceva! vocea soacrei mele, Mariana, a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Stăteam la masa de duminică, cu toții adunați: eu, soțul meu Vlad, părinții lui, sora lui mai mică, Irina, și bunica lor, tanti Sofia. Tocmai anunțasem că sunt însărcinată, cu inima bătându-mi nebunește în piept, sperând la lacrimi de bucurie și îmbrățișări. În schimb, am primit priviri reci și o acuzație care mi-a sfâșiat sufletul.

— Mariana, te rog, nu acum, a încercat Vlad să intervină, dar mama lui nu s-a oprit.

— Nu acum? Când? Când o să ne trezim că ne cere bani pentru „copilul” ăsta care nici nu există? Am văzut destule fete ca ea, care mint pentru bani! a continuat ea, cu ochii fixați pe mine, de parcă eram o străină.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar lacrimile îmi urcau în ochi. Am încercat să vorbesc, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Vlad mi-a luat mâna sub masă, dar era prea târziu. Irina s-a ridicat brusc, trântind scaunul.

— Mama, exagerezi! Nu vezi că o rănești? a strigat ea, dar Mariana a ignorat-o.

— Dacă e adevărat, să ne arate dovada! Să vedem ecografia, să vedem ceva! Nu cred până nu văd!

Bunica Sofia a încercat să calmeze spiritele, dar vocea ei tremurată s-a pierdut în vacarm. Eu nu mai puteam respira. Am simțit cum totul se învârte în jurul meu, cum fiecare privire mă judecă, cum fiecare cuvânt mă lovește. M-am ridicat încet, cu mâinile tremurânde.

— Nu am venit aici să cer bani, am venit să împărtășesc o bucurie… am șoptit, dar nimeni nu m-a ascultat.

Vlad s-a ridicat și el, încercând să mă sprijine, dar Mariana a continuat să vorbească peste noi, acuzându-mă că vreau să profit de familia lor, că nu sunt demnă de fiul ei. M-am simțit mică, umilită, ca și cum tot ce am construit cu Vlad se prăbușea sub ochii mei.

Am ieșit din sufragerie, cu Vlad după mine. În spatele nostru, vocile se auzeau tot mai tare, certuri, reproșuri, acuzații. Am ajuns pe hol și am început să plâng în hohote. Vlad m-a îmbrățișat, dar nu putea să-mi aline durerea. Știam că, indiferent ce va spune sau va face, rana era deja prea adâncă.

— Hai să plecăm, mi-a spus el, cu vocea stinsă.

Am ieșit în noaptea rece, cu pașii grei, simțind că las în urmă nu doar o familie, ci și o parte din mine. Pe drum spre casă, Vlad a încercat să mă liniștească.

— Îmi pare rău, nu știu ce e cu mama… Nu e drept ce a spus.

— Dar dacă are dreptate? Dacă nu mă va accepta niciodată? am întrebat, cu vocea frântă.

— Nu contează ce crede ea. Contează ce credem noi.

Am ajuns acasă, dar liniștea era apăsătoare. Am adormit plângând, cu mâna pe burtă, întrebându-mă dacă copilul meu va avea vreodată o familie unită.

A doua zi, Vlad a primit un telefon. Era Irina, plângând. Mariana făcuse o criză de nervi, iar bunica Sofia se simțea rău. Am mers de urgență la spital. Pe holurile reci, am stat cu Vlad și Irina, fiecare pierdut în gânduri. Mariana nu voia să mă vadă, iar bunica era la terapie intensivă.

— Totul s-a întâmplat din cauza mea, am șoptit, cu ochii în lacrimi.

— Nu, nu e vina ta, mi-a spus Irina, strângându-mi mâna. Mama e… complicată. Dar bunica te iubește, să știi.

Am intrat la bunica Sofia, care m-a privit cu ochii ei blânzi, deși era slăbită.

— Să nu lași răutatea să-ți umbrească fericirea, draga mea. Copilul tău merită să fie iubit, indiferent de ce spun ceilalți, mi-a spus ea, cu vocea stinsă.

Am izbucnit în plâns, simțind pentru prima dată că cineva mă înțelege. Dar rana era acolo, adâncă, și nu știam dacă se va vindeca vreodată.

În zilele următoare, Vlad a încercat să vorbească cu mama lui, dar ea a refuzat orice discuție. M-a acuzat din nou, de data asta la telefon, că vreau să-i distrug familia, că am venit cu „interese”. Am simțit că nu mai pot. Am început să mă gândesc serios să plec, să încep de la zero, doar eu și copilul meu.

Într-o seară, Vlad a venit acasă abătut.

— Mama nu vrea să audă de noi. Spune că dacă rămân cu tine, nu mai am ce căuta în casa lor.

— Și tu ce vei face? am întrebat, cu inima strânsă.

— Vreau să fiu cu tine. Dar nu vreau să-mi pierd familia…

Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Era ca și cum eram pusă să aleg între fericirea mea și liniștea lui. Am început să mă îndoiesc de tot: de mine, de relația noastră, de viitorul copilului nostru.

Într-o noapte, am visat că țin copilul în brațe, dar în jurul meu era doar întuneric. M-am trezit plângând, cu Vlad lângă mine, încercând să mă liniștească.

— O să fie bine, mi-a spus el, dar nici el nu mai părea convins.

Au trecut săptămâni. Bunica Sofia s-a făcut bine și ne-a chemat la ea. Ne-a primit cu prăjituri și ceai, ca pe vremuri.

— Să nu lăsați ura să vă despartă. Familia nu înseamnă doar sânge, ci și suflet, ne-a spus ea, cu ochii umezi.

Am plecat de la ea cu inima puțin mai ușoară, dar știam că drumul nostru abia începe. Mariana nu a mai vrut să audă de noi. Irina ne-a rămas aproape, dar atmosfera era mereu tensionată.

Acum, când scriu aceste rânduri, sunt în luna a patra de sarcină. Vlad e lângă mine, dar între noi și restul familiei e un zid pe care nu știu dacă îl vom putea dărâma vreodată. Mă întreb în fiecare zi: oare copilul meu va avea parte de dragostea unei familii adevărate? Sau rănile astea vor rămâne pentru totdeauna?

Poate că uneori, chiar și când vrei să începi de la zero, trecutul nu te lasă. Voi ce ați face în locul meu? Credeți că se poate ierta și merge mai departe, sau unele răni nu se vindecă niciodată?