Jocuri pe bani grei: Povestea unei alegeri între vină și iertare

— Mara, ce-ai făcut?!

Vocea mea a răsunat în toată sufrageria, spartă de un amestec de panică și furie. Mara, cu ochii mari, s-a retras instinctiv spre colțul canapelei, strângând la piept tableta. Pe ecranul laptopului meu, extrasele bancare se derulau ca o sentință: sute de lei dispăruți, tranzacții către o platformă de jocuri online. Inima îmi bătea nebunește. Nu-mi venea să cred. Cum? Când? De ce?

— Nu am vrut… a șoptit ea, vocea tremurândă. Am vrut doar să iau niște diamante pentru joc… Toți colegii au.

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. Mă simțeam ca un eșec total ca părinte. Cum de nu am văzut? Cum de nu am pus limite? În minte mi se derulau toate serile în care, obosit după muncă, îi dădeam tableta doar ca să am o clipă de liniște. „Las-o să se joace, ce rău poate face?” îmi spuneam. Acum răul era palpabil: aproape 2.000 de lei cheltuiți pe nimic.

— Mara, știi ce ai făcut? Banii ăștia nu cresc în copaci! Am muncit pentru ei! Am ridicat vocea fără să vreau, iar Mara a început să plângă în hohote. M-am simțit și mai vinovat. Nu era doar vina ei. Era și vina mea.

Soția mea, Ioana, a intrat în cameră, atrasă de zgomot.

— Ce s-a întâmplat?

I-am arătat extrasele. Ioana a oftat adânc, apoi s-a așezat lângă Mara, încercând s-o liniștească.

— Radu, nu ajută să țipi. Trebuie să vedem cum rezolvăm.

M-am ridicat nervos și am ieșit pe balcon. Afară ploua mocănește, iar luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești păreau mai reci ca niciodată. M-am gândit la copilăria mea: nu aveam nici măcar televizor color până la 12 ani. Acum, copiii noștri cresc cu tablete, telefoane și jocuri care le cer bani reali pentru „diamante” virtuale.

În seara aceea n-am dormit. Am stat pe internet, citind despre dependența de jocuri la copii, despre părinți care și-au pierdut economiile pentru că nu au pus parole sau limite. Mă simțeam prins între două lumi: una în care voiam să-mi protejez copilul și alta în care nu știam cum.

A doua zi, la micul dejun, Mara nu a vrut să mănânce. Ioana a încercat să destindă atmosfera, dar tăcerea era apăsătoare.

— Mara, trebuie să vorbim serios, am spus eu, încercând să-mi țin vocea calmă. Nu ești pedepsită, dar trebuie să înțelegi ce s-a întâmplat.

— Îmi pare rău, tati… Nu am știut că sunt bani adevărați… Am crezut că… doar apăs pe buton…

Mi-am dat seama cât de puțin știa despre valoarea banilor. Cât de puțin îi explicasem eu însumi. Am decis să nu-i mai țin predici. În schimb, am luat-o cu mine la bancă, să vadă cum retrag bani, cum îi numărăm, cum îi cheltuim. Am început să-i dau săptămânal o sumă mică de bani de buzunar și să o învăț să țină socoteala.

Dar problema nu era doar la Mara. Era și la mine și la Ioana. Seara, după ce Mara a adormit, am avut o discuție aprinsă.

— Radu, nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Trebuie să fim mai atenți. Să punem parole, să limităm timpul la ecrane.

— Și dacă o facem să se simtă ca la pușcărie? Dacă o pierdem de tot?

— Dacă nu facem nimic, o pierdem oricum, mi-a răspuns Ioana cu o sinceritate dureroasă.

Am început să ne certăm: eu acuzam sistemul, reclamele agresive din jocuri, lipsa de reglementare. Ioana spunea că nu e vina altora dacă noi nu suntem atenți. Tensiunea dintre noi a crescut. Zile întregi am vorbit doar despre asta. Mara simțea totul și devenea tot mai retrasă.

Într-o seară, am găsit-o pe Mara în camera ei, desenând o familie de oameni triști. M-a durut sufletul.

— Mara, vrei să vorbim?

— Nu vreau să vă mai supărați din cauza mea…

Atunci am realizat: problema nu era doar suma cheltuită. Era lipsa comunicării dintre noi. Era faptul că Mara nu se simțea în siguranță să greșească.

Am decis să schimbăm totul. Am început să petrecem mai mult timp împreună fără ecrane: plimbări în parc, jocuri de societate, gătit împreună. Am vorbit deschis despre greșeli și despre cum le putem repara. I-am explicat Marei că nu e singura vinovată și că noi, ca părinți, avem datoria să o protejăm și să o învățăm.

Au trecut luni de atunci. Banii nu i-am recuperat niciodată. Dar am câștigat ceva mai important: încrederea Marei și o relație mai sinceră între noi. Am pus limite clare la tehnologie, dar am lăsat mereu loc de discuție. Am învățat să iertăm — pe Mara, dar mai ales pe noi înșine.

Uneori mă întreb: câți dintre noi nu ne ascundem greșelile sub preș, sperând că timpul le va rezolva? Câți părinți nu se simt neputincioși în fața lumii digitale? Poate că adevărata întrebare este: cum putem crește copii puternici într-o lume care îi vrea vulnerabili?

Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu? Ce ați alege: pedeapsa sau iertarea?