Ziua în care stația de autobuz a devenit scena rușinii mele

— Hai, Roxana, mișcă-te odată! Nu avem toată ziua la dispoziție! vocea mamei răsuna din spatele ușii, în timp ce eu mă chinuiam să trag fermoarul blugilor noi, cumpărați cu o seară înainte dintr-un impuls de moment. Mă uitam la mine în oglindă, încercând să ignor faptul că abia puteam să respir. „O să fie bine, doar să nu trebuiască să mă aplec”, mi-am spus în gând, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii.

Am ieșit pe ușă cu pași mici, încercând să nu atrag atenția asupra faptului că fiecare pas era o luptă. Mama m-a privit scurt, cu sprâncenele ridicate: — Nu ți-ai găsit alți pantaloni? — Sunt la spălat, am mințit eu, deși știam că era doar vanitatea mea de adolescentă care mă împingea să port blugii aceia imposibili.

La stația de autobuz era deja aglomerație. Lumea se înghesuia, fiecare cu gândurile lui, cu ochii pe telefoane sau pe ceasuri. Am tras aer în piept și m-am așezat la coadă. Când autobuzul a oprit, am simțit cum toți se împing spre ușă. Am făcut și eu un pas înainte, dar blugii s-au încăpățânat să nu mă lase să ridic piciorul suficient de sus ca să urc.

— Hai, domnișoară, nu vă grăbiți! a spus ironic un bărbat din spatele meu. M-am întors și l-am privit: avea cam 30 de ani, părul ciufulit și o privire amuzată. — Îmi pare rău… blugii… am bâiguit eu, roșie ca focul.

— Vrei să te ajut? a întrebat el râzând. Înainte să apuc să răspund, m-a apucat ușor de braț și a încercat să mă ridice pe treaptă. În acel moment, blugii au scos un sunet suspect. Toată lumea s-a întors spre noi. — Doamne ferește! a exclamat o bătrână din spate. — Ce faceți acolo?

Am simțit cum mi se rupe ceva la cusătură. Am reușit să urc în autobuz, dar când m-am uitat în jos am văzut o mică ruptură chiar sub buzunarul din spate. Am vrut să dispar. Sorin — așa am aflat mai târziu că îl cheamă — s-a uitat la mine cu un zâmbet complice: — Lasă, nu e mare lucru. Se mai întâmplă.

Autobuzul a pornit și toți ochii erau pe mine. O fetiță a început să chicotească și să-i spună mamei ei: — Uite, mami, fata are pantaloni rupți! Am simțit cum obrajii îmi ard. Am încercat să mă ascund după un stâlp, dar era imposibil.

La următoarea stație am vrut să cobor, dar Sorin m-a oprit: — Nu te lăsa doborâtă de o prostie. Toți am trecut prin momente penibile. — Ușor de zis când nu ești tu cel care stă cu fundul la vedere! am răspuns eu printre dinți.

Când am ajuns la liceu, am intrat pe ușa din spate sperând că nu mă vede nimeni. Dar norocul nu era de partea mea: colega mea de bancă, Alina, m-a văzut imediat. — Roxana! Ce-ai pățit? — Nimic… doar o zi proastă, am murmurat eu.

În pauză, povestea deja circula prin școală. Un băiat din clasa paralelă mi-a făcut cu ochiul: — Frumoși blugi! Data viitoare ia-i cu o mărime mai mare! Am simțit cum mi se strânge stomacul de rușine și furie.

Când am ajuns acasă, mama m-a privit lung: — Ce-ai pățit? Ai plâns? — Nimic… doar o zi proastă la școală. — Roxana, nu poți fugi mereu de problemele tale. Poate ar trebui să te accepți așa cum ești și să nu mai încerci să fii altcineva.

Am izbucnit: — Tu nu înțelegi! Toată lumea râde de mine! — Și ce dacă? Dacă tu nu râzi de tine prima dată, ceilalți vor râde mereu. Învață să faci haz de necaz.

Seara, stând în pat cu ochii în tavan, mi-am dat seama cât de mult contează presiunea de a arăta într-un anumit fel și cât de ușor poți deveni prizonierul propriei imagini. Blugii aceia au fost doar un pretext pentru toate nesiguranțele mele.

A doua zi dimineață am ales cei mai comozi pantaloni pe care îi aveam și am ieșit din casă cu capul sus. La stația de autobuz l-am văzut din nou pe Sorin. Mi-a zâmbit: — Azi totul va fi mai bine. Și chiar așa a fost.

Mă întreb acum: De ce ne lăsăm atât de mult influențați de ceea ce cred ceilalți? Oare câte momente frumoase ratăm doar pentru că ne e teamă să fim noi înșine?