Ziua în care am pierdut-o pe Ana
„Ana, cum ai putut să faci asta?” am întrebat-o, cu vocea tremurândă de emoție și furie. Stăteam în sufrageria noastră mică, cu pereții acoperiți de poze de familie, iar atmosfera era încărcată de tensiune. Ana, sora mea mai mică, tocmai ne anunțase că se logodește cu Mihai, un bărbat de 45 de ani, care era de vârsta noastră.
Mama s-a prăbușit pe canapea, cu mâinile la gură, incapabilă să scoată un cuvânt. Tatăl nostru, un om de obicei calm și rațional, părea că va exploda în orice moment. „Ana, ești doar un copil! Cum poți să te gândești să te căsătorești cu cineva care ar putea fi tatăl tău?” a strigat el, încercând să-și păstreze calmul.
Ana ne privea cu ochii mari și plini de lacrimi, dar hotărâți. „Îl iubesc pe Mihai și el mă iubește pe mine. Nu contează vârsta. Contează doar ceea ce simțim unul pentru celălalt.”
Am simțit cum mi se strânge inima. Ana fusese mereu fata noastră dulce și inocentă, iar acum părea că se transformase într-o străină. Îmi amintesc cum obișnuiam să ne jucăm împreună în curtea din spate, cum o protejam de toate relele lumii. Și acum, lumea ei era complet diferită de a noastră.
„Ana, gândește-te bine”, am încercat să-i spun mai calm. „Mihai are o viață deja formată. Are copii aproape de vârsta ta! Cum crezi că vei putea să te integrezi în viața lui?”
Ea a oftat adânc și a spus: „Știu că nu e ușor de înțeles pentru voi, dar Mihai m-a ajutat să mă descopăr pe mine însămi. M-a făcut să mă simt iubită și apreciată într-un mod în care nu am mai simțit niciodată.”
Mama a început să plângă încet, iar tatăl nostru s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, trântind ușa după el. Am rămas doar eu și Ana, privind una la cealaltă într-o tăcere apăsătoare.
„Ana”, am spus încet, „nu vreau să te pierd. Ești sora mea și te iubesc prea mult ca să te văd făcând o greșeală care ar putea să-ți distrugă viața.”
Ea s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns. „Nu mă vei pierde niciodată”, a șoptit ea. „Dar trebuie să-mi urmez inima.”
În zilele care au urmat, familia noastră s-a împărțit între cei care încercau să o convingă pe Ana să renunțe la logodnă și cei care încercau să accepte decizia ei. Mama a început să vorbească cu un psiholog pentru a înțelege mai bine situația, iar tata a refuzat să mai discute despre subiect.
Într-o seară, când stăteam singură în camera mea, am primit un mesaj de la Ana: „Vreau să vorbim.” Ne-am întâlnit la cafeneaua noastră preferată din oraș. Ea părea mai matură decât o văzusem vreodată.
„Am nevoie să știu că mă susții”, mi-a spus ea direct. „Știu că nu e ușor pentru tine sau pentru părinți, dar Mihai este tot ce mi-am dorit vreodată.”
Am oftat adânc și i-am spus: „Ana, îmi doresc doar să fii fericită. Dar te rog să fii sigură că asta e ceea ce vrei cu adevărat.”
Ea a zâmbit trist și mi-a spus: „Îmi doresc doar ca voi toți să fiți alături de mine.”
În cele din urmă, Ana s-a mutat împreună cu Mihai. Familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Mama încă spera că Ana se va răzgândi, iar tata nu a mai vorbit despre ea luni întregi.
M-am întrebat adesea dacă am făcut suficient pentru a o opri pe Ana sau dacă ar fi trebuit să o susțin mai mult. Dar cum poți ști vreodată ce e corect atunci când inima îți spune una și mintea alta? Poate că dragostea nu are vârstă, dar oare are limite? Aceasta este întrebarea care mă bântuie și astăzi.