Umbra unei mame: Povestea Milenei între singurătate și speranță

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună ca un trăsnet în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă de perișoare. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. O privesc, dar nu mai văd copilul cu codițe care fugea la mine plângând, ci o femeie obosită, cu ochii roșii de la prea multă muncă și prea puțină odihnă.

— Ioana, nu vreau să-ți fiu povară… — încerc să spun, dar cuvintele mi se blochează în gât. Mă simt mică, strivită între pereții reci ai apartamentului de la etajul patru. De când a murit Nicu, soțul meu, casa s-a golit de râsete și s-a umplut de tăceri apăsătoare.

— Nu e vorba că ești povară, dar nu mai am timp! Am serviciu, copiii, casa… Nu mai pot să vin zilnic să-ți fac piața sau să-ți schimb pansamentele la picior! — vocea ei e spartă, aproape rugătoare. Simt cum mă sufoc.

Mă uit la mâinile mele bătrâne, cu pielea subțire ca hârtia. Toată viața am muncit pentru ea. Am renunțat la visele mele, la cariera de profesoară de română, ca să o cresc singură când Nicu era plecat cu lunile pe șantier. Am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră, am făcut temele împreună, am plâns la fiecare dezamăgire a ei. Acum sunt doar o bătrână care îi încurcă programul.

— Poate ar trebui să mă duc la un azil… — spun încet, fără să o privesc. Ioana oftează adânc.

— Nu vreau asta! Dar nici nu știu ce să fac… — răspunde ea și iese trântind ușa.

Rămân singură, cu sunetul ușii care încă vibrează în aer. Mă așez pe scaun și plâng în tăcere. Mă doare piciorul, dar mă doare mai tare sufletul. Oare așa se termină totul? După o viață de sacrificii, ajungi să fii un obiect uitat într-un colț?

Zilele trec una după alta, toate la fel. Televizorul merge în surdină, doar ca să nu aud liniștea. Vecinii nu mai ies pe scară ca altădată; mulți au murit sau s-au mutat la copii. Ioana vine tot mai rar. Când vine, e grăbită, nervoasă. Îmi aduce medicamentele și pleacă repede.

Într-o zi, când încerc să cobor scările să iau pâine, mă împiedic și cad. Durerea e ascuțită, dar mai tare mă doare rușinea când vecina de la doi, tanti Viorica, mă găsește și mă ajută să mă ridic.

— Milena, nu poți să stai așa! Hai la mine să bem un ceai — îmi spune ea blând.

Nu am chef de vorbă, dar accept. În bucătăria ei miroase a cozonac și a flori uscate. Viorica are 75 de ani și două fiice plecate în Italia. Vorbește mult despre ele, dar ochii i se umezesc când povestește cum nu au mai venit acasă de Crăciun.

— Știi ce cred eu? — zice ea într-o zi. — Că familia nu e doar sânge. E cine te sună să te întrebe dacă ai mâncat. Cine te ține de mână când ți-e frică.

Mă uit la ea și simt cum ceva se rupe în mine. Poate că am greșit ținând-o pe Ioana atât de aproape, fără să-i dau voie să respire. Poate că am cerut prea mult din dragoste.

Încep să merg mai des la Viorica. Ne uităm la telenovele, facem prăjituri împreună, râdem de prostiile din ziarele locale. Într-o zi îi spun:

— Mi-e dor să fiu utilă cuiva.

— Atunci vino cu mine la biserică duminica! Ajutăm la cantina socială. Sunt atâția oameni singuri ca noi…

La început mi-e teamă. Dar când văd bătrâni care zâmbesc doar pentru că le pun o farfurie caldă în față, simt că inima mi se încălzește din nou. Nu mai sunt doar mama Ioanei; sunt Milena cea care poate dărui ceva lumii.

Ioana află și vine într-o zi supărată:

— De ce nu mi-ai spus că ai căzut? De ce nu m-ai sunat?

— Pentru că știam că nu ai timp… Și pentru că am găsit pe cineva care are nevoie de mine — îi răspund calm.

Se uită lung la mine. Pentru prima dată după mult timp, văd lacrimi în ochii ei.

— Îmi pare rău, mamă… Poate că nici eu nu știu cum să fiu fiică bună.

O iau în brațe și plângem amândouă. Nu știu dacă rana dintre noi se va vindeca vreodată complet. Dar știu că nu sunt singură pe lume.

Seara târziu, când stau pe balcon cu Viorica și privim luminile orașului, mă întreb: Oare cât valorează sângele dacă nu știm să iubim? Și cine decide cine ne este cu adevărat familie?