Umbra trecutului: Când soacra îți crește copilul

— Ce faci acolo, mamă? am întrebat, cu vocea tremurândă, de la ușa camerei copilului. Soacra mea, Elena, s-a întors brusc, ascunzând fotografia la spate, ca și cum ar fi fost prinsă furând ceva. Radu, băiețelul meu de patru ani, se uita la ea cu ochii mari, neînțelegând nimic din tensiunea care plutea în aer.

— Nimic, doar îi arătam lui Radu cum era tati când era mic, a spus Elena, încercând să zâmbească, dar colțurile gurii i s-au lăsat în jos. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când o surprindeam făcând gesturi care mă făceau să mă simt ca o străină în propria casă. De când m-am căsătorit cu Vlad, fiul ei, parcă nu trecea zi fără să-mi amintească, subtil sau direct, că eu nu sunt „de-a lor”.

M-am apropiat de Radu și l-am luat în brațe, simțind nevoia să-l protejez. — Mulțumim, mamă Elena, dar cred că e timpul să mergem la grădiniță, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Ea a oftat și a ieșit din cameră, lăsând în urmă un miros de parfum greu și o tăcere apăsătoare.

În bucătărie, Vlad citea ziarul, absent. — Ai văzut ce făcea mama ta? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. El a ridicat din umeri, fără să mă privească. — Las-o, Ana, vrea doar să-l cunoască pe Radu. Nu face nimic rău.

— Nu e vorba doar de asta, Vlad! Nu vezi că nu mă lasă să fiu mamă? Că mereu îmi subminează deciziile? Că îi spune lui Radu povești despre tine, dar niciodată nu mă întreabă nimic despre familia mea?

Vlad a oftat, s-a ridicat și a plecat la serviciu fără să spună nimic. Am rămas singură, cu Radu agățat de piciorul meu și cu un nod în gât. M-am întrebat, nu pentru prima dată, dacă nu cumva am greșit când am acceptat să locuim cu soacra după ce ne-am mutat în București. Dar nu aveam de ales: salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie, iar Elena insista că „așa se face la români, familia stă împreună”.

Zilele au trecut, dar tensiunea nu s-a risipit. Elena avea grijă de Radu cât eram la serviciu, dar mereu găsea motive să-mi critice deciziile: că nu-i dau destulă supă, că-l îmbrac prea subțire, că nu-l duc la biserică destul de des. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei: „Ana nu știe să fie mamă, săraca. Noroc cu mine că am grijă de copil.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în camera mea și am izbucnit în plâns. Vlad a venit târziu acasă și, când i-am spus ce am auzit, a ridicat din umeri: — Așa e mama, nu te mai consuma. Dar eu nu mai puteam. Mă simțeam invizibilă, ca și cum rolul meu de mamă era mereu pus sub semnul întrebării.

Într-o dimineață, Radu a venit la mine și m-a întrebat: — Mami, tu ești mama mea sau bunica? Am simțit cum mi se rupe inima. — Eu sunt mama ta, iubirea mea. De ce mă întrebi asta? — Pentru că bunica zice că ea știe mai bine ce e bine pentru mine.

Am decis atunci că trebuie să vorbesc cu Elena. Am găsit-o în sufragerie, uitându-se la poze vechi. — Mamă Elena, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mă lași să fiu mamă pentru Radu.

Ea a ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi. — Ana, eu am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit. Am făcut greșeli, dar am încercat să-l protejez pe Vlad de tot ce era rău. Poate că exagerez, dar mi-e teamă să nu pățească și Radu ceva rău.

— Înțeleg că vă e teamă, dar trebuie să aveți încredere în mine. Sunt mama lui și îl iubesc mai mult decât orice pe lume. Dacă nu mă lăsați să fiu mamă, o să-l bulversați pe Radu.

Elena a tăcut mult timp. — Poate ai dreptate, Ana. Dar să știi că nu mi-e ușor să dau drumul la trecut. Vlad a fost tot ce am avut. Acum trebuie să învăț să împart dragostea asta și cu tine.

Am simțit pentru prima dată că mă vede cu adevărat. Dar drumul spre acceptare era lung. Vlad a început să fie mai prezent acasă, să mă susțină în fața mamei lui. Încet-încet, am început să stabilim limite: eu luam deciziile pentru Radu, iar Elena îl răsfăța ca bunică, nu ca mamă.

Totuși, rana rămâne. Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată cu adevărat parte din această familie sau dacă voi rămâne mereu „fata din afară”. Dar poate că fiecare familie are umbrele ei, iar vindecarea vine doar atunci când avem curajul să le privim în față.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne găsim locul cu greu între trecutul soacrelor și viitorul copiilor noștri?