Umbra primei iubiri: Când trecutul bate la ușă

— Ce cauți aici? vocea femeii din fața mea a tăiat aerul ca un cuțit, iar eu am rămas încremenită pe prag, cu mâna tremurând pe clanță. Avea ochii mei, pomeții mei, chiar și felul acela de a-și strânge buzele când e nervoasă. M-am simțit ca și cum m-aș fi privit într-o oglindă care-mi arată nu doar chipul, ci și toate greșelile pe care le-am făcut vreodată.

Mă numesc Mariana. Am 60 de ani și, după o viață întreagă în care am încercat să fiu soție, mamă, bunică, am simțit că mi-a rămas un gol pe care nu-l pot umple cu nimic. Nu era vorba de lipsa copiilor — Irina și Vlad sunt deja la casele lor, cu familiile lor. Nici de lipsa soțului — Petru e încă lângă mine, dar între noi s-a așternut o liniște grea, ca o pătură veche care nu mai încălzește. Era altceva. O dorință arzătoare să aflu ce s-ar fi întâmplat dacă…

Prima mea iubire a fost Radu. Ne-am cunoscut la liceu, în anii ’80, când totul părea posibil și viața avea gust de libertate furată. Ne întâlneam pe ascuns, ne scriam bilețele și visam să fugim împreună la mare. Dar părinții mei nu l-au plăcut niciodată — „nu e de nasul tău”, spunea tata, „are familie săracă și prea multe vise”. Într-o zi, după ce tata l-a amenințat că-l va da afară din liceu dacă mă mai caută, Radu a dispărut. Am plâns o vară întreagă, apoi m-am măritat cu Petru, băiat bun, serios, cu viitor sigur la combinat.

Anii au trecut. Am crescut copiii, am muncit la școală ca profesoară de română, am făcut tot ce se aștepta de la mine. Dar în fiecare an, de ziua mea, mă întrebam dacă Radu se gândește la mine. Dacă a uitat. Dacă a iubit pe altcineva.

Când am împlinit 60 de ani, Irina mi-a făcut cadou un album foto cu poze din tinerețe. Printre ele era una cu mine și Radu, pe malul Oltului. Am simțit un nod în gât și o nevoie nebună să-l văd măcar o dată. Să-i spun că mi-a lipsit. Să aflu dacă și el s-a gândit la mine.

Am început să-l caut pe Facebook. Nici urmă. Am întrebat cunoștințe vechi din oraș — nimeni nu știa nimic sigur. Până când o fostă colegă mi-a spus că l-a văzut acum câțiva ani într-un sat de lângă Sibiu. Am luat trenul fără să-i spun nimic lui Petru. Am ajuns acolo într-o zi ploioasă de aprilie, cu inima cât un purice.

Casa era mică, dar îngrijită. Am bătut la ușă cu palma udă de emoție. Și atunci mi-a deschis ea — femeia care semăna atât de mult cu mine încât m-am speriat.

— Îl caut pe Radu Popescu… am bâiguit.

— Tata? Cine sunteți? m-a întrebat ea suspicioasă.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Eu… sunt Mariana. O veche prietenă.

M-a privit lung, apoi a deschis ușa mai larg.

— Tata nu mai e aici. A murit acum doi ani.

Am simțit că mă prăbușesc. Tot drumul meu, toată speranța… s-au spulberat într-o clipă.

— Îmi pare rău… am șoptit.

Femeia m-a invitat în casă. Pe pereți erau poze cu Radu — mai bătrân, dar cu același zâmbet ștrengăresc. Într-una dintre poze era el cu ea — fiica lui — și încă o femeie care semăna izbitor cu mine la vârsta tinereții.

— Mama dumneavoastră…? am întrebat.

— A murit când eram mică. Tata nu s-a mai recăsătorit niciodată.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept.

— Știți… tata vorbea uneori despre o fată din liceu. Spunea că a iubit-o mult, dar că n-a avut curaj să se întoarcă după ea. Când eram mică, mă întreba mereu dacă vreau să merg la București să văd teatrul sau muzeele… Acum cred că voia doar un pretext să ajungă aproape de trecutul lui.

Am început să plâng fără rușine. Femeia m-a privit cu blândețe și mi-a pus o mână pe umăr.

— Poate că sunteți acea fată…

Am dat din cap încet.

— Da… eu sunt.

Am stat acolo ore întregi vorbind despre Radu — despre cum îi plăcea să cânte la chitară, despre poeziile pe care le scria pe marginea caietelor, despre felul în care visa să schimbe lumea. Fata lui mi-a arătat un jurnal vechi al lui Radu. Pe prima pagină era scris: „Pentru Mariana — cea care mi-a arătat ce înseamnă să iubești fără teamă.”

Când am ieșit din casă, ploaia se oprise. M-am uitat spre cer și am simțit că o parte din mine s-a vindecat, dar alta s-a rupt pentru totdeauna.

Când m-am întors acasă, Petru m-a privit lung și nu m-a întrebat nimic. În noaptea aceea am stat trează până târziu și m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim vieți paralele cu ceea ce ne dorim cu adevărat? Oare e vreodată prea târziu să cauți răspunsuri?

Poate că nu există fericire deplină, ci doar momente de adevăr care ne luminează drumul pentru o clipă.