Sunt doar „cea de la muncă” în propria mea familie?

— Irina, vino și spală vasele! se aude vocea mamei din bucătărie, în timp ce râsetele surorii mele, Oana, și ale fratelui meu, Vlad, răsună din sufragerie. Mă uit la mâinile mele crăpate de la detergent și simt cum mi se strânge stomacul. E Ajunul Crăciunului, iar eu sunt din nou „cea de la muncă”.

Nu știu când am devenit fata bună la toate. Poate atunci când tata a plecat și mama a rămas singură cu trei copii. Poate pentru că eram cea mai mare și trebuia să fiu responsabilă. Sau poate pentru că, pur și simplu, nimeni nu s-a gândit vreodată să mă întrebe ce simt.

— Irina, ai terminat? Hai, că trebuie să duci și gunoiul! strigă mama, fără să se uite la mine.

Oana mă privește cu un zâmbet ironic, iar Vlad nici nu mă bagă în seamă. Mă simt invizibilă, ca și cum aș fi o umbră care se mișcă printre ei doar ca să le fac viața mai ușoară. Când vine vorba de împărțit prăjiturile sau de făcut poze de familie, nu mă cheamă nimeni. Dar când trebuie să care cineva sacoșele grele sau să stea cu bunica bolnavă, eu sunt prima pe listă.

Ani la rând am acceptat asta. Am crezut că așa trebuie să fie. Că dacă muncesc mai mult, poate o să mă iubească și pe mine cineva. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. Am 32 de ani și încă locuiesc cu mama, pentru că salariul meu de la supermarket nu-mi ajunge nici pentru chirie, nici pentru vise.

Într-o zi, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, încercând să-i pun mâna pe umăr.

— Oana are nevoie de bani pentru facultate. Nu știu ce să facem…

Am oftat adânc. Era deja a treia oară când trebuia să-mi dau banii strânși pentru Oana. Am vrut să spun „nu”, dar privirea mamei era atât de tristă încât m-am simțit vinovată doar gândindu-mă la asta.

— O să văd ce pot face, am spus încet.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile în care am stat acasă cu bunica în loc să ies cu prietenii, banii dați mereu altora, visele mele amânate la nesfârșit. M-am întrebat dacă e normal ca o familie să te folosească doar când are nevoie de tine.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu mama.

— Mamă, vreau să-ți spun ceva important. Simt că nu mai pot continua așa. Mă doare că sunt mereu cea care trebuie să renunțe la tot pentru ceilalți. Și eu am nevoie de sprijin uneori.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Irina, tu ești cea puternică din familie. Pe tine mă pot baza. Oana e mai sensibilă, Vlad e încă mic… Tu ești stâlpul casei.

— Dar cine mă sprijină pe mine? am întrebat cu voce tremurată.

— Nu fi egoistă, Irina! Toți avem problemele noastre.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin orașul gri de iarnă. M-am oprit pe o bancă în parc și am început să plâng. Pentru prima dată după mulți ani, m-am gândit serios să plec de acasă. Să-mi caut un rost al meu, departe de cei care mă văd doar ca pe o resursă.

În zilele următoare am început să caut chirii ieftine și joburi mai bune. Am vorbit cu o colegă de la muncă, Gabriela, care mi-a spus:

— Irina, nu ești obligată să tragi tot greul singură. Și eu am trecut prin asta cu familia mea. Trebuie să-ți pui limite!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Într-o seară, când toți erau acasă, am adunat familia în sufragerie.

— Vreau să vă spun ceva important. De azi înainte nu mai pot fi mereu cea care renunță la tot pentru voi. Am nevoie să mă gândesc și la mine. Vreau să-mi găsesc un loc al meu și să trăiesc pentru mine.

Oana a râs ironic:

— Da’ ce-ai pățit? Te-ai trezit feministă?

Vlad a ridicat din umeri:

— Faci ce vrei…

Mama s-a supărat:

— Cum poți să ne lași baltă acum? După tot ce-am făcut pentru tine?

Am simțit furie și tristețe în același timp.

— Mamă, tu ai făcut multe pentru mine când eram mică. Dar acum eu sunt adult și vreau să trăiesc altfel. Nu vreau să fiu doar „cea de la muncă” în familia mea!

Au urmat zile tensionate, priviri reci și vorbe aruncate printre dinți. Dar am rezistat. Am găsit o garsonieră mică la periferie și m-am mutat. Primele nopți au fost grele — liniștea era apăsătoare și dorul de casă mă rodea pe dinăuntru. Dar încet-încet am început să respir altfel.

Am început să ies cu Gabriela la cafea, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate ani întregi și chiar să visez din nou la facultatea pe care n-am avut curajul s-o urmez după liceu.

Familia mea încă mă sună doar când au nevoie de ceva: „Irina, poți veni până la bancă cu bunica?”, „Irina, ai niște bani împrumut?”. Uneori răspund, alteori nu mai pot. Încerc să-mi păstrez echilibrul între dorința de a ajuta și nevoia mea de libertate.

Mă întreb adesea: oare chiar avem dreptul să punem limite celor dragi? Sau sacrificiul e prețul pe care-l plătim pentru iubire? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?