Sub lacrima lemnului: Povestea unui credenț vechi și a unui secret de familie

— Nu, nu-l mai vreau aici, mamă! Am spus-o răspicat, cu vocea tremurândă între furie și oboseală. Credențul ăsta ocupă jumătate din bucătărie și nimeni nu-l mai folosește.

Mama s-a uitat la mine peste oale, cu mâinile pline de făină. — E de la bunica ta, Ilinca. L-a adus cu mâinile ei din sat, pe vremea când nici nu era drum asfaltat până la noi.

Am oftat. În fiecare colț al casei noastre era câte o amintire de-a bunicii, dar credențul ăsta era cel mai greu. Nu doar la propriu, ci și la figurat. De fiecare dată când deschideam ușa lui scârțâitoare, simțeam mirosul de foi de dafin și de copilărie, dar și o apăsare pe piept. Poate pentru că, după ce bunica a murit, nimic nu a mai fost la fel între noi.

Într-o după-amiază ploioasă de aprilie, am făcut poze credențului și l-am pus pe un site de anunțuri. Am scris simplu: „Credenț vechi, stare bună, preț negociabil”. În câteva ore, am primit un mesaj: „Sunt interesat. Pot veni să-l văd mâine?”

A doua zi, la ușă a apărut un bărbat în vârstă, cu ochi albaștri și palme bătătorite. S-a prezentat: — Mă cheamă Doru. Am văzut anunțul și… mi-a amintit de casa părinților mei.

L-am lăsat să inspecteze mobila. A trecut mâna peste lemnul lustruit, a deschis sertarele, a mirosit interiorul ca și cum ar fi căutat ceva anume. La un moment dat, s-a aplecat sub blat și a scrâșnit din dinți: — Uitați aici o zgârietură… Dar nu e doar atât.

M-am apropiat curioasă. Sub lacul crăpat, se vedea o linie subțire, ca o semnătură. Doru a scos un briceag mic și a răzuit ușor lacul. Literele au ieșit la iveală: „Ana V.”

Am simțit cum mi se taie respirația. — Ana… era numele bunicii mele. Dar V? Numele nostru de familie e Popescu.

Mama s-a apropiat și ea, palidă la față. — Nu… nu poate fi… Ana Varga? a șoptit ea.

— Cine e Ana Varga? am întrebat eu, simțind că ceva nu se leagă.

Mama s-a uitat la mine cu ochii înlăcrimați. — Bunica ta nu s-a născut Popescu. A fost adoptată când era mică. Niciodată nu a vorbit despre părinții ei adevărați.

Doru s-a uitat lung la noi. — Varga era numele unei familii din satul meu natal, lângă Satu Mare. O familie bogată, dar cu multe necazuri… Am auzit povești despre o fată dată spre adopție după ce tatăl ei a murit într-un accident ciudat.

Am simțit cum tot ce știam despre familia mea începe să se clatine. — De ce nu ne-a spus nimeni nimic?

Mama a început să plângă în hohote. — Poate pentru că nici ea nu știa tot adevărul… Sau poate că a vrut să ne protejeze.

Doru s-a ridicat încet și a spus: — Dacă vreți, pot să vă ajut să aflați mai multe. Cunosc oameni care încă își amintesc de familia Varga.

După plecarea lui Doru, casa părea mai rece ca niciodată. Am stat cu mama la masă ore întregi, încercând să ne amintim orice detaliu despre bunica Ana care ar fi putut avea legătură cu acest secret.

— Ți-ai amintit vreodată să fi spus ceva despre copilăria ei? am întrebat-o pe mama.

— Doar că îi era frică de întuneric și că nu suporta să audă ceasul bătând noaptea… Și mereu spunea că „numai lemnul ține minte adevărul”.

Am petrecut următoarele zile căutând prin podul casei orice document vechi, orice scrisoare sau fotografie care ar fi putut lămuri misterul numelui Varga. Am găsit doar o fotografie veche, în sepia, cu o fetiță ținându-se de mâna unei femei necunoscute.

Când Doru a revenit peste o săptămână, avea cu el o carte veche de evidență a populației din satul lui natal. Am răsfoit împreună paginile îngălbenite până am găsit: „Varga Ana, născută 1932, fiica lui Varga Ioan și Maria”.

— Asta e bunica ta? m-a întrebat Doru.

Am privit fotografia din carte și am simțit un nod în gât. Era aceeași fetiță din poza găsită în pod.

— Dar de ce a fost dată spre adopție? am întrebat eu.

Doru a oftat: — După moartea tatălui ei, mama ei s-a îmbolnăvit grav și nu a mai putut avea grijă de ea. Familia Popescu era apropiată de ai lor și au luat-o ca pe propriul copil.

Mama plângea în tăcere. — Toată viața am crezut că suntem Popescu din tată-n fiu… Dar sângele nostru e altundeva.

În zilele următoare, discuțiile dintre mine și mama au devenit tot mai tensionate. Ea voia să păstreze credențul ca pe o relicvă sfântă; eu simțeam că mă sufoc sub greutatea secretelor nespuse.

— Ilinca, nu putem fugi de trecut! mi-a spus mama într-o seară.

— Dar nici nu putem trăi doar din el! am răspuns eu furioasă.

Într-un final, am decis să păstrăm credențul, dar să-l restaurăm împreună cu Doru, ca pe un simbol al adevărului descoperit și al reconcilierii cu trecutul nostru complicat.

Acum stau în fața credențului vechi, cu mâna pe semnătura bunicii mele și mă întreb: Câte alte povești zac ascunse în lucrurile pe care le considerăm banale? Oare câți dintre noi își cunosc cu adevărat rădăcinile sau trăiesc fără să știe cine sunt cu adevărat?