Străini la ușa mea: O noapte care mi-a schimbat viața

— Deschideți! Știm că sunteți acolo! vocea unui bărbat răsuna cu ecou pe holul blocului, iar eu, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, priveam pe vizor. Erau trei: un bărbat masiv, o femeie cu ochii roșii de plâns și o fetiță care se agăța de fusta mamei. Mâinile îmi tremurau pe telefon, încercând să formez numărul poliției, dar degetele refuzau să mă asculte.

Nu-mi imaginam că o seară obișnuită de vineri, când abia așteptam să mă relaxez după o săptămână grea la birou, va deveni începutul unui coșmar. Mă numesc Irina Popescu, am 29 de ani și locuiesc singură într-un apartament micuț din cartierul Drumul Taberei. Îl închiriasem de la doamna Stanciu, o bătrână care părea mereu grăbită și puțin dezorientată, dar niciodată nu mi-a dat motive să mă îndoiesc de legalitatea contractului.

— Vă rog, deschideți! Avem nevoie să intrăm! a strigat femeia, iar vocea ei mi-a sfâșiat sufletul. Ceva din tonul ei era disperat, dar totul părea atât de greșit. Cum să le deschid unor necunoscuți? Și dacă mint? Dacă e o capcană?

Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi adun curajul. Am apăsat butonul interfonului:

— Cine sunteți? Ce vreți?

— Suntem familia Dumitrescu! Acesta este apartamentul nostru! Doamna Stanciu ne-a promis că ne putem întoarce azi! a răspuns bărbatul, lovind din nou în ușă.

M-am simțit prinsă între două lumi: una a realității mele, unde totul era clar și sigur, și alta a acestor oameni care păreau la fel de convinși că au dreptate. Am sunat-o pe doamna Stanciu, dar telefonul ei era închis. Am încercat să-mi amintesc dacă mi-a spus ceva despre vreo familie sau despre vreo problemă cu apartamentul. Nimic.

— Vă rog să plecați! Am contract de închiriere și nu am primit nicio veste că ar trebui să eliberez locuința! am spus cât am putut de ferm.

— Nu plecăm nicăieri! Avem unde să stăm? Ne-ați lăsat pe drumuri! a izbucnit femeia în plâns, iar fetița a început să scâncească.

În acel moment, m-am simțit vinovată fără să fi greșit cu nimic. Îmi venea să deschid ușa și să-i las măcar să se încălzească pe hol. Dar mintea mea urla: „Nu ai voie! Nu-i cunoști! Nu știi ce pot face!”

Am sunat la poliție. Vocea calmă a operatorului m-a liniștit puțin:

— Rămâneți închisă în apartament. Un echipaj va ajunge în câteva minute. Nu deschideți nimănui!

Timpul s-a dilatat. Fiecare secundă era o eternitate. Auzeam pașii lor agitându-se pe hol, șoapte nervoase, suspinele copilului. Îmi imaginam tot felul de scenarii: dacă forțează ușa? Dacă au chei? Dacă doamna Stanciu a făcut vreo greșeală sau, mai rău, a vrut să scape de mine?

Când poliția a ajuns, tensiunea a explodat într-o avalanșă de reproșuri și explicații. Bărbatul le-a arătat un contract vechi de chirie, semnat tot de doamna Stanciu. Eu le-am arătat contractul meu, semnat cu doar două luni înainte. Polițistul m-a privit cu compasiune:

— Din păcate, nu e prima dată când întâlnim astfel de situații. Proprietarii închiriază același apartament la mai multe persoane…

M-am simțit trădată și umilită. Cum putea cineva să profite atât de mult de naivitatea oamenilor? Femeia plângea în continuare:

— Nu avem unde merge… Am plătit avansul…

Poliția i-a condus afară din bloc, dar imaginea lor nu mi-a ieșit din minte toată noaptea. Am stat pe marginea patului, privind pereții goi ai camerei care nu mai părea deloc „acasă”.

A doua zi am mers la doamna Stanciu. A deschis ușa încet, cu ochii plecați.

— Irina… nu știu ce să spun… Am avut nevoie de bani… Nu am vrut să vă fac rău…

— Cum ați putut? Sunt oameni care au rămas pe drumuri! Eu am crezut că pot avea încredere în dumneavoastră!

A început să plângă și ea, dar nu mai aveam puterea să o consolez. M-am simțit folosită și neputincioasă.

În zilele următoare am început să privesc altfel oamenii din jur. M-am întrebat cât de ușor putem deveni victimele unor decizii luate din disperare sau lăcomie. Am discutat cu prietenii mei — unii au pățit la fel sau chiar mai rău. În România, piața chiriilor e un teren minat pentru cei fără experiență sau fără sprijin.

Am decis să nu mai rămân indiferentă. Am scris povestea mea pe un grup online și am primit zeci de mesaje de la oameni care trecuseră prin situații similare. Unii m-au criticat că nu am ajutat familia aceea; alții m-au felicitat că am avut curajul să nu deschid ușa.

Dar adevărul e că nu există răspunsuri simple. Frica mea era reală — la fel ca disperarea lor. Cine are dreptate când toți sunt victimele aceleiași minciuni?

Uneori mă întreb: dacă aș fi deschis ușa, ce s-ar fi întâmplat? Cât de mult putem risca pentru a face binele? Și cine ne protejează atunci când sistemul e atât de fragil?