O clipă de răgaz într-un tren aglomerat: Povestea unei mame epuizate și a unui străin cu suflet mare

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot… am șoptit printre dinți, încercând să-mi liniștesc fetița care plângea neîncetat. Trenul spre București era arhiplin, iar eu stăteam pe marginea unei banchete, cu Maria în brațe, simțind cum fiecare secundă mă strivește sub greutatea oboselii. Mirosea a ploaie și a haine ude, iar oamenii din jur își aruncau priviri iritate spre mine, ca și cum plânsul copilului meu le-ar fi fost o ofensă personală.

— Doamnă, nu puteți să o liniștiți? a mormăit un bărbat cu mustață groasă de lângă ușă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință. Maria avea febră de două zile și nu reușisem să-i scad temperatura nici cu medicamentele recomandate de doctorul de familie. Soțul meu, Radu, era plecat la muncă în Germania de aproape un an și nu răspundea la telefon decât rar, mereu grăbit, mereu obosit.

— Îmi pare rău… încerc… am bâiguit, dar vocea mi s-a pierdut în zgomotul roților de tren.

În timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu, am simțit o atingere ușoară pe umăr. M-am întors și am văzut un bărbat tânăr, cu ochi blânzi și palton gri, care mi-a zâmbit timid.

— Vreți să luați loc aici? E mai aproape de geam și poate reușiți să o liniștiți pe micuță. Eu pot sta în picioare, nu-i problemă.

Am rămas câteva secunde fără cuvinte. Nu-mi aminteam când cineva mi-a oferit ultima dată un gest de bunătate fără să aștepte ceva în schimb.

— Mulțumesc… chiar nu știu cum să vă mulțumesc… am spus cu voce tremurată.

— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Știu cum e… și eu am crescut cu o mamă singură. Se vede că sunteți epuizată.

M-am așezat pe locul lui Victor (așa mi-a spus că îl cheamă) și am sprijinit capul Mariei de pieptul meu. Pentru prima dată după multe zile, am simțit că pot respira. Maria s-a liniștit ușor-ușor, iar eu am închis ochii pentru câteva clipe.

— Mergeți la spital? m-a întrebat Victor după câteva minute.

— Da… la Grigore Alexandrescu. Sper să nu fie ceva grav. Sunt singură cu ea… soțul meu e plecat la muncă în străinătate. Părinții mei nu mă mai ajută de când m-am certat cu tata…

Victor a oftat adânc.

— Știu cum e să te simți singur. Tatăl meu a plecat când aveam șapte ani și mama s-a chinuit mult cu mine și sora mea. Dar să știți că nu sunteți chiar singură. Oamenii pot fi mai buni decât par la prima vedere.

Am zâmbit amar.

— Uneori mi se pare că toată lumea mă judecă. Că nu sunt o mamă bună, că nu mă descurc…

Victor s-a uitat lung la mine.

— Să nu-i credeți. Să nu vă lăsați doborâtă de privirile lor. Faceți tot ce puteți pentru copilul dumneavoastră. Asta contează.

Cuvintele lui mi-au dat curaj. Am început să-i povestesc despre Radu, despre cum s-a schimbat după ce a plecat în Germania. Despre certurile noastre la telefon, despre reproșuri și tăceri lungi care mă făceau să mă simt invizibilă.

— Poate ar trebui să vă gândiți la ce vă face fericită pe dumneavoastră, nu doar la ce trebuie făcut pentru ceilalți, mi-a spus Victor încet.

Am tăcut mult timp după aceea. M-am uitat la Maria, care dormea liniștită pentru prima dată după multe nopți albe. M-am gândit la tata, la cât de mult mi-a lipsit sprijinul lui după ce ne-am certat din cauza lui Radu. La mama, care îmi trimitea mesaje scurte și reci: „Ai grijă de tine.”

Când trenul a ajuns în Gara de Nord, Victor m-a ajutat să cobor bagajele și mi-a urat mult noroc.

— O să fie bine. Să aveți încredere în dumneavoastră!

Am rămas pe peron câteva secunde, privind cum se pierde printre oameni. Un străin care mi-a oferit mai mult decât un loc pe banchetă: mi-a dat speranța că nu sunt chiar atât de singură pe cât cred.

În acea zi, la spital, medicii mi-au spus că Maria are o viroză ușoară și că totul va fi bine dacă o țin sub observație. Am plâns de ușurare pe holurile reci, ținând-o strâns la piept.

Seara târziu, când am ajuns acasă, am găsit un mesaj de la mama: „Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă.” Poate că nu era mult, dar era un început.

M-am întrebat atunci: Cât de greu ne este să cerem ajutor? De ce ne e rușine să fim vulnerabili? Poate că uneori avem nevoie doar de un străin care să ne amintească faptul că merităm bunătate.