Nu te grăbi cu nunta, Lili! – Povestea unei mirese care a fugit din strânsoarea familiei viitorului soț

— Lili, nu uita să zâmbești frumos la poze! Și nu te mai uita așa pierdută, că lumea o să creadă că nu ești fericită!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică a apartamentului lor din Drumul Taberei. Era cu două zile înainte de nuntă și mă simțeam ca o marionetă trasă de sfori invizibile. Mama lui Rareș, viitorul meu soț, îmi aranja părul cu mâini grăbite, în timp ce mă critica pentru orice detaliu: rochia prea simplă, machiajul prea discret, zâmbetul prea timid.

— Las-o, mamă, că e obosită, a intervenit Rareș, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nici el nu mai credea în propriile cuvinte.

M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Fata aceea cu ochii goi și obrajii palizi nu era Lili cea care visa să devină actriță, care râdea zgomotos la glumele prietenilor și care dansa desculță prin ploaie. Era doar o umbră, o fată care urma să devină „doamna Popescu”, după chipul și asemănarea unei familii care nu era a ei.

Totul începuse frumos. Rareș era blând și atent, iar la început familia lui părea primitoare. Dar pe măsură ce se apropia nunta, fiecare decizie devenea un câmp de luptă. Doamna Mariana voia să alegem restaurantul unde se măritase și ea, să port voalul ei vechi de 30 de ani și să invităm rude pe care nu le văzusem niciodată. Tata încerca să mă susțină, dar era depășit de energia și insistența lor. Mama plângea pe ascuns, spunându-mi că „așa e la noi, fetele trebuie să se adapteze”.

Într-o seară, după ce am rămas singură în camera de oaspeți, am început să plâng în pernă. Telefonul vibra: mesaj de la prietena mea cea mai bună, Ioana.

„Lili, sigur vrei asta? Nu te recunosc. Hai la o cafea mâine.”

Am ieșit tiptil din cameră și am găsit-o pe doamna Mariana în sufragerie, împachetând bomboane pentru invitați.

— Doamnă Mariana… aș vrea să discutăm despre meniu. Eu nu mănânc carne de porc și…
— Vai de mine, Lili! La o nuntă adevărată se pune sarmale și friptură! Nu te mai gândi la mofturi din astea moderne!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre meniu sau rochie. Era despre mine. Despre cine eram și cine urma să devin.

A doua zi am mers la cafea cu Ioana. M-a privit lung și m-a întrebat direct:

— Lili, tu mai știi cine ești? Sau ai devenit doar „mireasa lui Rareș”?

Am izbucnit în plâns. Oamenii din cafenea se uitau ciudat la noi, dar nu-mi păsa.

— Nu mai pot, Ioana! Simt că mă sufoc! Parcă trăiesc viața altcuiva…

— Atunci fugi! Fugi cât încă poți! Nu te mărita doar ca să faci pe plac altora!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Rareș a venit la mine acasă cu un buchet de flori și un zâmbet obosit, am încercat să-i spun ce simt.

— Rareș… eu nu sunt fericită. Nu vreau nunta asta așa. Nu vreau să fiu altcineva decât sunt.

El a oftat adânc.

— Știu… dar mama… familia… toată lumea așteaptă…

— Dar tu ce vrei? Tu mă mai vrei pe mine sau doar vrei să nu-ți superi familia?

A tăcut mult timp. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la serile când tata mă lua de mână și-mi spunea: „Fii tu însăți mereu!” Unde dispăruse fata aceea curajoasă?

Dimineața următoare am făcut ceva ce n-aș fi crezut vreodată că voi avea curajul să fac: am împachetat câteva haine într-un rucsac și am plecat la gară. Am lăsat un bilet pe masa din bucătărie:

„Nu pot să mă mărit așa. Îmi pare rău.”

Telefonul a început să sune nebunește: mama plângea isteric, tata încerca să mă liniștească, Rareș îmi trimitea mesaje disperate. Doamna Mariana m-a sunat de zeci de ori; când i-am răspuns în cele din urmă, vocea ei era tăioasă:

— Să-ți fie rușine! Ne-ai făcut de râs!

Am stat câteva zile la Ioana. Am plâns mult, dar am început să respir din nou. Am mers la teatru, am citit poezii și am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam.

După o săptămână, Rareș m-a căutat. Ne-am întâlnit într-un parc.

— Lili… poate că ai avut dreptate. Și eu m-am pierdut pe drum. Poate că nici eu nu eram pregătit pentru tot ce voiau ai mei.

Ne-am îmbrățișat ca doi străini care se recunosc după mult timp.

Au trecut luni până când familia mea a acceptat decizia mea. Unii prieteni m-au judecat, alții m-au admirat pentru curaj. Dar cel mai important lucru a fost că m-am regăsit pe mine însămi.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte fete ca mine trăiesc viețile altora doar de frica rușinii sau a dezamăgirii? Cât de greu este să spui „nu” când toată lumea așteaptă să spui „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?