Niciodată Destul de Bună: Povestea Mea despre Dragoste, Familie și Judecată

— Nu ești pentru el, Larisa! Ai înțeles? Nu ești de nasul nostru!
Vocea doamnei Stănescu răsuna în bucătăria lor spațioasă, cu mobila lucioasă și miros de cafea scumpă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, iubitul meu, stătea între noi, incapabil să spună ceva. Mă simțeam mică, invizibilă, ca o muscă pe peretele acela alb imaculat.
— Mamă, te rog… nu mai spune asta, a încercat Vlad, dar privirea ei l-a redus la tăcere.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când Vlad m-a invitat pentru prima dată la el acasă. Eu, fata dintr-un cartier muncitoresc din Ploiești, crescută de o mamă singură care muncea la supermarket ca să ne țină pe linia de plutire. Ei, familia Stănescu — medici, avocați, oameni cu nume și avere. De la început am simțit privirile acelea reci, măsurătoare. Dar am crezut că dragostea noastră va fi mai puternică decât orice prejudecată.

— Larisa, nu-i lua în seamă, mi-a șoptit Vlad în seara aceea, după ce am ieșit din casa părinților lui. Te iubesc. Asta contează.

Dar nu era chiar așa. Pentru că fiecare întâlnire cu familia lui era un test. O masă la care trebuia să răspund la întrebări despre facultatea mea (nu era destul de bună pentru ei), despre părinții mei (unde e tatăl tău?), despre planurile mele de viitor (nu le păreau suficient de ambițioase). Mă simțeam ca la un interviu la care nu aveam nicio șansă să fiu acceptată.

Mama mea mă privea cu ochii triști când îi povesteam.
— Larisa, nu te umili pentru nimeni. Dacă nu te acceptă așa cum ești, nu merită dragostea ta.

Dar eu îl iubeam pe Vlad. Și el mă iubea pe mine — sau cel puțin așa credeam. Însă presiunea era tot mai mare. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu părinții lui, Vlad a venit la mine abătut.
— Nu știu ce să fac… Ei nu vor să te accepte. Spun că merit ceva mai bun… că tu nu ai nimic de oferit.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Și tu ce crezi?
A ezitat. Asta a durut cel mai tare.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între mine și familia lui. Vlad încerca să mă protejeze, dar era prins între două lumi. Prietenii lui râdeau pe la colțuri când apăream la petreceri — „Fata aia din Ploiești…” — și eu mă prefăceam că nu aud.

Într-o zi, am primit un mesaj de la mama lui Vlad: „Te rog să nu-l mai cauți pe Vlad. Îi faci rău.” Am plâns ore întregi. Am vrut să renunț. Dar apoi m-am gândit la mama mea, la sacrificiile ei, la demnitatea ei. Nu puteam să mă las călcată în picioare.

L-am chemat pe Vlad la o cafenea micuță din centru.
— Vlad, nu mai pot. Nu pot trăi mereu cu sentimentul că trebuie să demonstrez ceva. Că nu sunt destul de bună pentru tine sau pentru familia ta.
El s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Dar eu te iubesc…
— Atunci luptă pentru mine! Sau lasă-mă să plec.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:
— Nu pot să-mi pierd familia…

Atunci am știut că totul s-a terminat. Am ieșit din cafenea cu capul sus, deși inima îmi era frântă. Am mers acasă și am plâns în brațele mamei mele.
— O să treacă, mi-a spus ea blând. Ești puternică.

Au trecut luni până am reușit să mă adun. Am terminat facultatea, mi-am găsit un job bun într-o agenție de publicitate din București și am început să-mi construiesc viața fără Vlad. Uneori îl vedeam pe stradă sau pe rețelele sociale — mereu cu altcineva lângă el, mereu cu același zâmbet trist.

Anii au trecut și am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Să nu mai caut validarea altora. Să fiu mândră de rădăcinile mele și de drumul meu.

Uneori mă întreb: câte vieți sunt distruse de prejudecățile celor din jur? Câte iubiri mor înainte să apuce să înflorească doar pentru că nu suntem „destul de buni” pentru alții? Poate că adevărata valoare stă în curajul de a rămâne tu însuți, chiar și atunci când lumea îți spune că nu ești suficient.