Între două lumi: Povestea unei mame care își vede familia schimbându-se

— Nu, mamă, nu e corect! De ce doar Ana să spele vasele după masă? a izbucnit Radu, fiul meu, cu vocea tremurândă de nervi.

Am rămas cu lingura în mână, uitându-mă la el ca la un străin. În bucătăria noastră mică, cu miros de ciorbă și pâine caldă, cu fețe de masă brodate de mâna mea, timpul parcă s-a oprit. Ana stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea sfidătoare. Era frumoasă, dar nu ca fetele din satul nostru — avea părul scurt și purta blugi rupți, iar ochii îi scânteiau de fiecare dată când cineva îi spunea ce „trebuie” să facă.

— Vesna, lasă copiii să-și rezolve singuri problemele, a murmurat soțul meu, Gheorghe, fără să ridice ochii din ziar. Dar eu știam că nu e atât de simplu. În casa noastră, regulile erau clare: bărbații la masă, femeile la bucătărie. Așa am crescut și eu, așa am trăit toată viața.

Dar Ana nu era ca mine. În prima zi după ce s-au mutat la noi, a refuzat să se ridice de la masă să strângă farfuriile. — Nu vă supărați, dar cred că fiecare ar trebui să-și strângă după el. Nu suntem la restaurant, a spus ea calm, dar cu o hotărâre care m-a făcut să simt că mi se clatină pământul sub picioare.

Vecinele au început să șușotească. — Ai văzut ce noră are Vesna? Nu știe să facă nici măcar o ciorbă! — Ba știe prea bine să-și țină bărbatul sub papuc!, răspundea alta cu un zâmbet amar.

În fiecare zi mă simțeam tot mai prinsă între două lumi. Pe de o parte, îmi doream ca Radu să fie fericit. Pe de alta, mă durea să văd cum tradițiile pe care le-am păstrat cu sfințenie se destramă sub ochii mei.

Într-o seară, după ce Gheorghe s-a dus la culcare și Radu ieșise să fumeze pe prispă, am rămas singură cu Ana în bucătărie. Tăcea și spăla câteva pahare, dar nu părea supusă sau umilită. Pur și simplu făcea ce credea ea că e corect.

— Ana… am început eu timid. Nu ți-e greu aici? La oraș e altfel…

S-a uitat la mine cu blândețe. — Ba da, doamnă Vesna. Dar îl iubesc pe Radu. Și cred că putem găsi o cale să ne fie bine tuturor. Dar nu pot să fiu altcineva decât sunt.

M-am simțit rușinată de propriile mele gânduri. Oare chiar era atât de greșit ce cerea ea? Seara aceea m-a făcut să mă gândesc la tinerețea mea. La cât mi-aș fi dorit și eu să pot spune „nu” atunci când soacra mea mă trimitea să spăl rufele în râu sau când Gheorghe ridica vocea la mine pentru că nu era masa gata la timp.

Dar a doua zi dimineață totul a explodat. Gheorghe a venit nervos în bucătărie:

— Ce-i asta? Cafeaua nu e făcută? Vesna, ce faci?

Ana a intrat în cameră și i-a răspuns calm:

— Bunicule Gheorghe, dacă vreți cafea, vă pot arăta cum se face. Sau poate faceți dumneavoastră azi.

Gheorghe a rămas blocat. Eu m-am temut că va izbucni un scandal monstru. Dar spre surprinderea mea, s-a ridicat încet și a început să caute ibricul.

Radu a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Vezi? Nu cade cerul dacă schimbăm puțin regulile.

Dar pentru mine era ca și cum tot universul meu se răsturna. În zilele următoare, Ana și Radu au început să împartă treburile casei: găteau împreună, făceau curat împreună. Gheorghe bombănea pe sub mustață, dar nu mai spunea nimic. Eu mă simțeam inutilă uneori — parcă nu mai aveau nevoie de mine.

Într-o duminică au venit rudele la masă. Sora mea, Mariana, s-a uitat urât la Ana când a văzut că Radu taie legumele pentru salată.

— Vai de capul nostru! Ce vremuri am ajuns! Bărbatul la cratiță!

Ana i-a zâmbit politicos:

— Poate vremurile astea sunt mai bune pentru toți.

După masă am ieșit în grădină cu Mariana.

— Vesna, tu chiar accepți așa ceva? Să-ți vezi băiatul făcând treabă de femeie?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am uitat spre casă și i-am văzut pe Radu și Ana râzând împreună în bucătărie. Păreau fericiți.

În acea seară am plâns în tăcere. Nu pentru că mi-era dor de vremurile vechi, ci pentru că mi-era teamă că nu mai știu cine sunt într-o lume care se schimbă atât de repede.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet m-am obișnuit cu ideea că familia mea nu va mai fi niciodată ca înainte. Poate că nici nu trebuie. Poate că fericirea copiilor mei e mai importantă decât orice tradiție.

Dar încă mă întreb: Oare e greșit să vrei ca lucrurile să rămână la fel? Sau trebuie să avem curajul să le lăsăm să se schimbe?