Cinci ani fără bani: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu poți să trăiești așa, Ilinca! Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburul anilor. Era iarna lui 2018, iar eu tocmai îi spusesem că vreau să renunț la tot: la apartamentul din Iași, la jobul de contabilă, la facturi, la cumpărături, la bani. Să mă mut înapoi în satul bunicilor, să încerc să trăiesc fără să cheltui nimic.
— Lumea poate să zică ce vrea, mamă. Eu nu mai pot. Nu mai vreau să alerg după bani ca un câine după tren. Vreau să văd dacă pot trăi altfel.
Ea a oftat adânc și a dat din cap a neputință. Tata nici nu s-a uitat la mine. Sora mea, Camelia, a râs scurt:
— O să te întorci în două luni, plină de păduchi și cu burta goală.

Așa a început totul. Am plecat cu un rucsac, două pulovere groase și o pereche de bocanci vechi. Casa bunicilor era aproape o ruină, dar avea acoperiș și sobă. Nu aveam curent, nici apă trasă. Am făcut focul cu lemne adunate din pădure și am cărat apă de la fântână. Primele zile au fost ca o aventură — liniște, aer curat, miros de fum și pământ reavăn.

Dar apoi a venit frigul adevărat. Am stat nopți întregi trează, tremurând sub trei pături, ascultând vântul cum şuieră printre crengile goale. Mâinile mi s-au crăpat de la apă rece și muncă. Am început să simt foamea altfel decât la oraș — nu ca pe o lipsă temporară, ci ca pe o prezență constantă, care te roade încet.

Vecinii au început să mă ocolească. Doamna Paraschiva, care mă știa de copil, m-a privit lung când am cerut un borcan gol:
— Ilinca, tu chiar n-ai nimic? Niciun leu?
— Nu, tanti Paraschiva. Dar pot să vă ajut la grădină dacă aveți nevoie.
A dat din cap și mi-a închis poarta în nas.

Singurul care mi-a întins o mână a fost nea Vasile, bătrânul care locuia la marginea satului. Mi-a dat câteva cartofi și m-a învățat cum să fac pâine pe plită.
— Oamenii nu-s răi, fată dragă. Da’ le e frică să nu ajungă ca tine.

Au trecut lunile greu. Am învățat să cos haine rupte, să repar încălțări cu sfoară și ac de gămălie. Am făcut schimburi: prune uscate pe ouă, ajutor la fân pe lapte. Când venea cineva din oraș, mă ascundeam în casă — rușinea era prea mare.

Într-o zi de primăvară, Camelia a venit pe neanunțate. A intrat val-vârtej și s-a uitat dezgustată la mine:
— Arăți ca o cerșetoare! Ce-ai rezolvat cu prostia asta?
— Am liniște. Și nu mai am datorii.
— Dar n-ai nimic! Nici măcar un telefon!
— Am libertate.
A râs amar:
— Libertatea nu ține de foame.

După ce a plecat, am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă nu cumva are dreptate. În sat se vorbea că am înnebunit. Copiii aruncau cu pietre în poartă și strigau după mine „săraca lu’ Ilinca!”.

În al doilea an am început să scriu într-un caiet vechi. Îmi notam fiecare zi fără bani: cum am făcut supă din buruieni de pe câmp, cum am cules mere căzute din livezile părăsite, cum am învățat să fac brânză din lapte primit de pomană.

Mama venea uneori cu pachete ascunse sub haină:
— Să nu spui la nimeni că ți-am adus.
— Nu vreau milă, mamă.
— Nu-i milă. E dragoste.

În al treilea an am început să mă obișnuiesc cu privirile piezișe și cu frigul din casă. Mi-am făcut o grădină mică și am crescut roșii și ceapă. Am prins curaj să merg la biserică — acolo nu mă judeca nimeni pe față.

Dar într-o zi l-am găsit pe nea Vasile mort în curte. Era singurul meu prieten adevărat din sat. L-am jelit ca pe un tată. Atunci am simțit pentru prima dată că poate n-o să rezist până la capăt.

În al patrulea an a venit seceta. Grădina s-a uscat, fântâna aproape a secat. Am slăbit mult și m-am îmbolnăvit de stomac. Nimeni nu m-a ajutat — oamenii aveau destule griji ale lor.

Atunci am vrut să renunț. Sora mea mi-a trimis un bilet:
„Vino acasă. Nu mai are rost.”
Am stat o noapte întreagă pe prispă, privind stelele și ascultând lătratul câinilor de prin curți străine.

Dar n-am plecat. În al cincilea an am simțit că nu mai am nimic de pierdut — nici rușine, nici frică. Am început să vorbesc cu copiii care aruncau cu pietre:
— Vreți să vă arăt cum se face pâine fără drojdie?
Au venit curioși și au plecat râzând cu mâinile pline de cocoloașe calde.

Când mama s-a îmbolnăvit grav, am mers la oraș s-o văd după cinci ani. M-a privit lung:
— Ai reușit?
— Nu știu încă… Dar sunt vie.

Acum stau iar pe prispă și mă gândesc: oare cât valorează libertatea când ești singur? Merită să trăiești fără bani dacă pierzi dragostea celor dragi? Sau poate tocmai asta e prețul adevărului meu… Ce credeți voi?