Ani de vecinătate: De la străini la familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea Ilincăi răsuna disperată din spatele ușii mele, într-o seară de noiembrie în care ploaia bătea cu furie în geamuri. Am deschis fără să ezit și am găsit-o pe Ilinca udă leoarcă, cu ochii roșii de plâns și cu o pungă de plastic în mână. În spatele ei, Radu, soțul ei, părea la fel de pierdut.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund panica.

— Ne-au tăiat curentul. N-am mai avut cu ce plăti întreținerea… — vocea ei s-a frânt și a izbucnit în lacrimi.

Nu era prima dată când îi vedeam triști, dar niciodată atât de răvășiți. M-am uitat la ei și am simțit cum ceva în mine se rupe. Nu eram nici eu într-o situație grozavă — divorțul recent mă lăsase cu sufletul gol și cu buzunarele goale — dar nu puteam să-i las așa. I-am invitat înăuntru, le-am făcut ceai și am stat până târziu povestind despre necazuri, speranțe și frici. A fost prima noapte în care am simțit că nu mai sunt singur.

Așa a început totul. Deși la început eram doar vecini de palier într-un bloc vechi din cartierul Titan, încet-încet am devenit ceva mai mult. Ne ajutam cu orice: ba cu o cană de zahăr, ba cu supravegherea copiilor când unul dintre noi avea o urgență. Radu era mereu gata să repare orice țeavă stricată sau să schimbe un bec, iar Ilinca făcea cele mai bune sarmale pe care le-am gustat vreodată.

Dar viața nu e niciodată simplă. Într-o zi, când totul părea să meargă spre bine, Radu a rămas fără serviciu. Fabrica la care lucra s-a închis peste noapte. Am simțit cum tensiunea crește între ei — certurile au devenit tot mai dese, iar Ilinca venea tot mai des la mine să plângă pe umărul meu.

— Vlad, nu știu cât mai pot duce… Radu nu mai vorbește cu mine. Copiii simt totul. Parcă ne destrămăm… — îmi spunea ea într-o seară târzie, când blocul era cufundat în liniște.

Încercam să-i fiu sprijin, dar și eu aveam propriile mele lupte. Fosta mea soție mă amenința că nu mă va lăsa să-mi văd fiica dacă nu plătesc pensia alimentară la timp. Salariul meu de profesor abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare. Și totuși, în fiecare seară ne adunam toți trei la mine sau la ei, împărțind puținul pe care îl aveam: o supă caldă, o glumă amară, o poveste despre vremuri mai bune.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, Ilinca a venit la mine cu ochii strălucind de speranță:

— Vlad, am găsit un anunț! Caută cineva femeie la curățenie la o firmă din centru. Poate mă ajută să țin casa pe linia de plutire până își găsește și Radu ceva.

Am încurajat-o să meargă. A fost greu la început — program lung, bani puțini — dar Ilinca nu s-a plâns niciodată. Radu însă s-a schimbat. S-a închis în el, rușinat că nu poate aduce bani acasă. Într-o seară l-am găsit pe scara blocului, cu privirea pierdută.

— Vlad… tu crezi că mai are rost? Parcă totul se prăbușește peste mine…

Am stat lângă el fără să spun nimic. Uneori tăcerea e cel mai bun răspuns.

Au urmat luni grele. Copiii lor au început să lipsească de la școală pentru că nu aveau haine curate sau bani de autobuz. Vecinii au început să bârfească:

— Ai văzut ce-au ajuns? Săracii blocului…

M-a durut să aud asta. Știam cât se luptau să supraviețuiască. Într-o zi am decis să fac ceva: am organizat o mică strângere de fonduri printre colegii mei de la școală sub pretextul unei „acțiuni caritabile pentru copiii din bloc”. Am strâns haine, rechizite și câteva pachete cu mâncare.

Când le-am dus pachetul, Ilinca a izbucnit în plâns:

— Vlad… nu știu cum să-ți mulțumesc! Nici nu știi cât contează pentru noi…

Dar nu toți au văzut cu ochi buni gestul meu. Administratorul blocului m-a tras deoparte:

— Ai grijă, Vlad! Dacă îi ajuți prea mult, n-o să se mai ridice niciodată singuri!

M-am revoltat:

— Oare chiar asta credem despre oameni? Că dacă întinzi o mână de ajutor, îi condamni la neputință?

Anii au trecut și încet-încet lucrurile s-au schimbat. Radu a găsit un job ca paznic la un depozit din apropiere. Ilinca a fost promovată la firma unde lucra și copiii lor au început să zâmbească din nou. Dar relația dintre noi s-a transformat: nu mai eram doar vecini care se ajutau la nevoie; eram familie.

În Ajunul Crăciunului trecut am stat toți trei la masa mea micuță din bucătărie, cu lumânări aprinse și cozonac proaspăt scos din cuptor.

— Vlad, fără tine n-am fi reușit niciodată… — mi-a spus Radu cu voce tremurată.

Am zâmbit și am ridicat paharul:

— Fără voi nici eu n-aș fi trecut peste toate…

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi își cunosc cu adevărat vecinii? Câți ar avea curajul să ceară sau să ofere ajutor? Poate că adevărata familie e acolo unde găsești înțelegere și sprijin — chiar dacă pereții sunt subțiri și ușile uneori prea grele de deschis.