Umbra mamei lui Vlad

— Nu mai pune atâta sare, Ioana! Vlad nu suportă mâncarea sărată, dar tu niciodată nu asculți!
Vocea Elenei răsuna în bucătăria noastră mică din Pitești, ca un ecou pe care nu-l puteam opri. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar Vlad, ca de obicei, privea în farfurie, evitând să mă apere. Aveam douăzeci și șapte de ani când m-am căsătorit cu el și am intrat în familia lor, convinsă că dragostea poate înmuia orice inimă. Dar Elena era de neclintit.

— Las-o, mamă, e bine așa… încerca Vlad uneori, dar vocea lui era slabă, aproape stinsă. Elena îl privea cu acea privire tăioasă care îl făcea să tacă imediat. Eu rămâneam singură în fața furtunii.

Ani la rând am încercat să-i câștig respectul. Îi duceam flori de ziua ei, îi găteam prăjiturile preferate, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit: „Nu știi să calci cămășile cum trebuie”, „Nu ai grijă de Vlad”, „Nu ești o gospodină adevărată”.

Când s-a născut fetița noastră, Maria, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Elena a devenit și mai prezentă, criticându-mă pentru fiecare decizie: „Nu o îmbraci destul de gros”, „Nu-i dai destul lapte”, „Nu știi să fii mamă”. Într-o seară, după ce am pus-o pe Maria la culcare și am ieșit din camera ei cu ochii în lacrimi, l-am găsit pe Vlad în sufragerie.

— Vlad, nu mai pot… Nu vezi cât mă rănește? Nu poți să-i spui nimic?

A ridicat din umeri, evitându-mi privirea:

— E mama… Știi cum e ea. N-are rost să mă cert cu ea.

Atunci am simțit pentru prima dată că sunt cu adevărat singură. Nici măcar omul pe care îl iubeam nu avea curajul să mă apere. M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva chiar eu eram problema. Poate nu eram destul de bună pentru familia lor.

Anii au trecut greu. Maria a crescut sub ochii vigilenți ai bunicii, iar eu am învățat să-mi ascund lacrimile și să-mi mușc limba. Am început să evit mesele în familie, să mă retrag în camera Mariei sub pretextul că are nevoie de mine. Vlad devenise tot mai absent; se refugia în muncă sau la pescuit cu prietenii lui din liceu: Radu și Costel.

Apoi, într-o zi de toamnă târzie, Elena s-a îmbolnăvit grav. Spitalizările s-au succedat rapid, iar casa noastră s-a umplut de liniște apăsătoare. În ultimele luni ale vieții ei, am fost tot eu cea care a avut grijă de ea: i-am dat medicamentele la timp, i-am schimbat așternuturile, i-am șters fruntea când avea febră. Nu mi-a mulțumit niciodată.

Când a murit, am simțit un gol ciudat. Nu bucurie, nu ușurare — doar un vid în care nu mai știam cine sunt. Vlad a plâns mult atunci. L-am ținut în brațe și am sperat că poate acum vom fi o familie adevărată.

Dar liniștea care s-a așternut peste casa noastră era grea și rece. Zilele treceau fără cuvinte mari sau gesturi tandre. Maria întreba uneori de bunica ei și eu nu știam ce să-i răspund.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, la aproape doi ani după moartea Elenei, stăteam cu Vlad la masa din bucătărie. Fiecare sorbeam din ceaiul nostru fără să ne privim. Deodată, Vlad a lăsat cana jos și a spus încet:

— Ioana… știu că ai avut dreptate. Îmi pare rău că nu te-am apărat niciodată. Mi-a fost frică să mă cert cu mama… Mi-a fost frică să nu mă respingă și pe mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Adevărul spus prea târziu doare altfel decât minciuna. Am vrut să-i spun că îl iert, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

— Știi… cred că nici eu nu mai știu cine sunt fără ea aici — a continuat el. — Dar tu… tu ai fost mereu mai puternică decât mine.

Am izbucnit în plâns atunci, pentru toți anii pierduți între tăceri și frici. Pentru toate serile în care m-am simțit invizibilă lângă omul pe care îl iubeam.

Acum încercăm să reconstruim ceva din ruinele trecutului nostru. Maria ne privește uneori cu ochii mari și întrebători: „De ce sunteți triști?” Nu știm ce să-i spunem încă.

Mă întreb adesea: cât de mult rău poate face tăcerea într-o familie? Și dacă iertarea vine prea târziu… mai are rost să speri la un nou început?