Tot ce-i al tău rămâne al tău: Povestea unei moșteniri amare

— Nu te mai amăgi, Irina, casa asta nu-i doar a ta! — vocea lui unchiul Sandu răsuna ca un tunet în odaia mică, cu pereții scorojiți de vreme. Mâinile lui groase, muncite, se sprijineau pe masa veche, iar ochii îi ardeau de o furie pe care nu i-o știam. În colțul camerei, mătușa Lenuța își frământa baticul între degete, privind când la mine, când la el, de parcă aștepta să explodeze ceva.

Nu-mi găseam cuvintele. Îmi simțeam inima bătând în piept ca o pasăre prinsă în capcană. Părinții mei muriseră acum două luni, într-un accident stupid pe drumul spre Craiova. De atunci, casa copilăriei mele — cu nucul bătrân din curte și mirosul de busuioc uscat — devenise câmp de luptă.

— Tata mi-a spus mereu că vrea să rămân aici, să nu las casa pe mâna nimănui, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre suspinele bunicii Ileana, care stătea pe scaunul de lângă sobă, cu ochii pierduți în gol.

— Și ce dacă ți-a spus? Actele sunt acte! — a izbucnit verișoara mea, Camelia, care până atunci nu ridicase niciodată tonul la mine. — Și noi avem dreptul nostru! Ai uitat cum veneam toți aici la sărbători? Nu ești singura care a suferit!

Mi-am mușcat buza să nu plâng. În mintea mea se derulau imagini: tata râzând la masa din curte, mama făcând cozonaci, eu alergând desculță prin iarbă. Acum totul părea atât de departe, ca o altă viață.

În zilele următoare, rudele au început să vină pe rând: ba cu vorba bună, ba cu amenințări voalate. Unchiul Costel a venit cu notarul din sat și mi-a pus sub nas niște hârtii pe care nu le înțelegeam. — Semnează aici și gata, scapi de griji! — mi-a spus cu un zâmbet fals.

Am simțit că mă sufoc. Am fugit în grădină și m-am prăbușit lângă trandafirii mamei. Plângeam fără oprire. De ce oamenii pe care îi credeam familie se transformaseră în străini? De ce casa părinților mei devenise prada lor?

Într-o seară, am găsit-o pe bunica plângând încet. — Mamă dragă, nu te lăsa! Casa asta e sufletul nostru… dar nu te pierde pentru ea. Oamenii se schimbă când e vorba de avere. Să nu uiți cine ești.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să caut acte prin sertare, să vorbesc cu avocați din oraș. Am aflat că testamentul tatălui meu era incomplet și că legea dădea drepturi și celorlalți moștenitori. M-am simțit trădată nu doar de rude, ci și de sistem.

Într-o zi, Camelia a venit la mine cu ochii roșii: — Irina, nu vreau să ne certăm… Dar mama m-a pus să vin. Avem nevoie de bani. Dacă vinzi partea ta, ne ajuți pe toți.

— Și eu ce fac? Unde mă duc? — am întrebat-o printre lacrimi.

— Nu știu… Dar nu putem trăi toți din amintiri.

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să mă cert cu toată lumea: cu verișorii, cu mătușile, chiar și cu bunica. Fiecare avea alt adevăr, alt interes. Satul vuia de bârfe: „Uite-o pe Irina, s-a întors să pună mâna pe avere!”

Într-o noapte, am visat-o pe mama. M-a luat de mână și mi-a spus: „Nu casa te ține legată de noi, ci dragostea.” M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg: să mă lupt pentru ziduri sau pentru liniștea mea.

Am chemat familia la masă. Le-am spus că nu vreau să mă războiesc cu ei toată viața. Că pot împărți pământul și casa, dar nu pot împărți amintirile. Unii au oftat ușurați, alții au plecat trântind ușa.

Am rămas cu jumătate de casă și o grămadă de răni nevindecate. Dar am rămas și cu o lecție: familia nu e mereu sânge și nici casa nu e mereu acasă.

Uneori mă întreb: oare am pierdut sau am câștigat? Ce preț are liniștea sufletului când tot ce ai iubit se destramă în jurul tău? Voi ce ați fi ales?