Tăcerea fiilor mei

— Nu mai veniți nici anul ăsta de Paște? vocea mea tremura în receptor, încercând să ascundă disperarea.

— Nu știu, mamă, e complicat… cu serviciul, cu copiii… răspunse Vlad, cel mai mare dintre băieții mei.

Am închis telefonul încet, ca și cum aș fi vrut să prelungesc momentul. În bucătăria mică, mirosul de cozonac proaspăt se amesteca cu o liniște apăsătoare. Maria, fata cea mică, mă privea cu ochii ei blânzi, dar nu spunea nimic. Știa că nu e nimic de spus.

Când eram tânără, credeam că dragostea de mamă e ca o ancoră: îi ține pe toți aproape, indiferent de furtunile vieții. Am crescut cinci copii în casa noastră din Vaslui, cu bătăi de cap, lipsuri și bucurii mărunte. Soțul meu, Gheorghe, era om bun, dar aspru. „Băieții trebuie să fie tari, să nu plângă!” repeta mereu. Eu îi luam în brațe pe toți la fel, dar poate că nu am știut să-i ascult pe fiecare așa cum ar fi avut nevoie.

Anii au trecut repede. Fetele au rămas aproape — Maria vine zilnic să mă ajute cu piața și medicamentele, iar Irina mă sună seara să mă întrebe dacă am mâncat. Dar băieții… Vlad s-a mutat la București după facultate și a rămas acolo. Rareori îmi răspunde la mesaje. Paul e în Italia de zece ani; trimite bani, dar nu vorbește despre el niciodată. Iar Radu… Radu s-a închis în el după ce soția l-a părăsit și nu mai vrea să audă de nimeni.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am încercat să-l sun pe Paul. Am stat cu telefonul în mână minute bune, uitându-mă la poza lui mică din WhatsApp. Când a răspuns, vocea lui era grăbită:

— Mamă, sunt la muncă. Pot să te sun mai târziu?

— Sigur, dragul meu… doar voiam să aud ce mai faci.

A închis înainte să apuc să-i spun că mi-e dor de el.

În sat, lumea vorbește: „Ce copii buni are tanti Elena! Fetele îi sunt mereu aproape.” Dar nimeni nu știe cât doare tăcerea băieților mei. Mă întreb adesea dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea blândă când trebuia să fiu fermă sau prea ocupată cu treburile casei ca să-i ascult cu adevărat.

Într-o duminică, la masă cu Maria și Irina, am izbucnit:

— De ce nu mă caută frații voștri? Ce-am făcut greșit?

Maria a oftat și a pus mâna pe a mea:

— Mamă, fiecare are viața lui… poate le e greu să vorbească despre ce simt.

Irina a tăcut mult timp înainte să spună:

— Poate că tata i-a făcut să creadă că nu au voie să fie slabi.

M-am gândit mult la asta. Gheorghe nu mai e de ani buni printre noi, dar vorbele lui încă apasă ca o piatră pe sufletul băieților mei.

Într-o zi m-am hotărât: am luat trenul spre București fără să anunț pe nimeni. Am ajuns la ușa lui Vlad cu inima cât un purice. Mi-a deschis mirat:

— Mamă?! Ce cauți aici?

— Am venit să te văd. Să stăm de vorbă.

A oftat și m-a poftit în casă. Apartamentul era rece și ordonat, fără urme de familie sau căldură. Am stat la masă și am băut o cafea amară.

— Vlad, de ce nu mai vii acasă? De ce nu-mi spui nimic?

A privit pe fereastră mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu cum să-ți spun… M-am simțit mereu ca și cum ar trebui să fiu altcineva decât sunt. Să nu dezamăgesc. Să nu plâng. Să nu cer nimic.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Dar eu te iubesc oricum ai fi! Ești copilul meu!

A zâmbit trist:

— Știu… dar nu e atât de simplu.

M-am întors acasă cu sufletul greu, dar parcă mai împăcată. Poate că nu e vina mea sau a lor. Poate că fiecare duce o luptă pe care ceilalți n-o văd.

Acum, când stau singură în bucătărie și ascult ceasul ticăind pe perete, mă gândesc la toți copiii care tac dincolo de telefoane și la părinții care așteaptă un semn. Oare cât de mult contează o vorbă spusă la timp? Oare câte familii trăiesc aceeași tăcere?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați rupe tăcerea dintre voi și copiii voștri?