Povara iubirii: Când ajutorul devine povară

— Mamă, nu mai am bani de chirie. Poți să mă ajuți și luna asta? Glasul lui Vlad răsună în telefon, stins, dar încărcat de o disperare pe care o recunosc prea bine. Mă uit pe geam la ploaia care curge șiroaie pe sticla murdară a apartamentului nostru din Drumul Taberei. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. E a treia lună la rând când Vlad, băiatul meu de 28 de ani, mă sună cu aceeași rugăminte. Știu că nu e doar chiria – sunt și facturile, și mâncarea, și promisiunile pe care le face prietenilor că „o să se descurce”.

— Vlad, nu putem continua așa… Și eu și tatăl tău muncim din greu. Nu mai suntem tineri. Tu ai terminat facultatea de trei ani…

— Știu, mamă, dar încă nu găsesc ceva stabil. Toți cer experiență, iar eu… Nu vreau să mă întorc acasă, te rog!

Îmi mușc buza de jos. Îl aud cum oftează la celălalt capăt al firului. Îmi amintesc cum era când era mic – timid, cu ochii mari și visători, mereu cu o carte în mână. Apoi adolescența l-a schimbat: a devenit retras, nesigur, mereu nemulțumit de el însuși. Am încercat să-l protejez de tot ce era rău în lume. Poate prea mult.

Soțul meu, Sorin, intră în cameră și mă privește cu ochii lui obosiți.

— Iar Vlad? întreabă scurt.

Dau din cap încet.

— Nu mai putem continua așa, Maria. Îl iubim, dar îl ținem captiv în neputința lui. Trebuie să-l lăsăm să se descurce singur.

— Și dacă nu poate? Dacă ajunge pe stradă?

Sorin oftează adânc.

— Atunci va învăța. Și noi am trecut prin greutăți. Ți-ai uitat primul nostru an de căsnicie? Dormeam pe saltea veche și mâncam cartofi prăjiți trei zile la rând.

Îmi amintesc perfect. Dar Vlad nu e ca noi. Sau poate nu l-am lăsat niciodată să fie.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă plimb prin casă, atingând cu mâna rafturile cu fotografii: Vlad la serbarea de la grădiniță, Vlad la absolvire, Vlad cu primul lui job la un call-center. De fiecare dată când a căzut, am fost acolo să-l ridic. Dar oare l-am ajutat sau l-am ținut pe loc?

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la el: „Mulțumesc că mă ajuți mereu. Promit că luna viitoare o să fie altfel.”

Îi trimit banii fără să-i spun nimic lui Sorin. Mă simt vinovată, dar nu pot altfel. Seara, la cină, Sorin mă privește lung.

— I-ai trimis iar bani, nu-i așa?

Tac. El își lasă furculița jos.

— Maria, nu mai pot. Mă simt ca un bancomat pentru propriul meu copil! Nu mai vreau să trăiesc așa!

Mă ridic de la masă și fug în baie. Plâng în liniște, cu capul în mâini. Îmi aud inima bătând nebunește: ce fel de mamă sunt dacă îl las să sufere? Dar ce fel de mamă sunt dacă îl țin captiv în neputință?

În weekend mergem la țară la mama mea, bătrână și bolnavă. În curte miroase a ploaie și a iarbă proaspăt cosită. Mama mă privește cu ochii ei albaștri, adânci.

— Ce ai pe suflet, fată dragă?

Îi povestesc totul printre lacrimi.

— Știi ce mi-a zis tata când eram ca tine? „Nu poți să-i porți pantofii copilului tău toată viața.” Lasă-l pe Vlad să-și rupă pingelele singur.

Mă uit la mama și simt un amestec de revoltă și recunoștință. Poate are dreptate.

Când ne întoarcem acasă, Sorin îmi spune că vrea să vorbească serios cu Vlad.

— Îl chemăm la noi duminică seara. Fără menajamente.

Duminică seara plouă iar. Vlad intră ud leoarcă, cu ochii roșii de oboseală.

— Ce s-a întâmplat? întreabă el speriat.

Sorin îi spune direct:

— Vlad, te iubim, dar nu mai putem să te susținem financiar. E timpul să-ți iei viața în mâini.

Vlad se uită la mine ca un copil pierdut.

— Mamă…?

Simt cum mi se rupe sufletul.

— Vlad, știu că e greu. Dar trebuie să încerci singur. Noi suntem aici dacă ai nevoie de sfaturi sau de o vorbă bună. Dar nu mai putem plăti pentru greșelile tale.

Vlad izbucnește în plâns. Îl iau în brațe și simt cum tremură tot.

— O să încerc… Promit…

După ce pleacă, casa e mai liniștită ca niciodată. Sorin mă ia de mână.

— Am făcut ce trebuia?

Nu știu ce să-i răspund. Noaptea visez că Vlad rătăcește singur pe stradă, sub ploaie.

Trec două luni fără niciun semn de la el. Într-o zi primesc un mesaj: „Mamă, am găsit un job part-time la o librărie. Nu e mult, dar e un început.”

Plâng de bucurie și de teamă în același timp.

Acum mă întreb: unde se termină iubirea și unde începe dependența? Cât trebuie să dai unui copil ca să-l ajuți fără să-l pierzi pe drum? Oare am făcut bine sau rău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?