Octavia lui frate-miu și coșmarul care nu se mai termină

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! urlă mama, cu ochii injectați de furie, în timp ce eu stăteam în mijlocul sufrageriei, cu actele mașinii în mână și inima bătându-mi nebunește. Radu, fratele meu mai mare, se uita la mine cu o privire vinovată, dar și cu un soi de disperare pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— N-am avut de ales, mamă! Dacă nu-l ajutam pe Radu, îi lua nevasta totul la divorț! am încercat eu să mă apăr, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Adevărul e că nici eu nu știam exact de ce am acceptat. Poate dintr-un fel de loialitate oarbă față de familie, poate dintr-o nevoie disperată de a demonstra că pot fi util. Radu mă sunase într-o seară ploioasă de noiembrie, cu vocea lui groasă tremurând:

— Frate, te rog eu… dacă nu mă ajuți tu, sunt terminat. Octavia e tot ce mai am. Nu vreau să rămân pe drumuri.

Am mers cu el la notar a doua zi. Am semnat fără să citesc prea atent contractul de vânzare-cumpărare fictivă. Mi-a spus că e doar o formalitate, că după ce se liniștesc apele cu divorțul, o trecem înapoi pe numele lui. Am simțit un nod în stomac, dar am ignorat instinctul care-mi spunea să nu mă bag.

La început n-a fost nimic ieșit din comun. Mașina stătea parcată la el acasă, eu îmi vedeam de viața mea — jobul la supermarket, ratele la garsonieră, micile mele bucurii. Dar după vreo două luni au început să vină plicurile: amenzi pentru parcare neregulamentară, taxe neplătite, notificări de la ANAF. Toate pe numele meu.

— Radu, ce-ai făcut cu mașina? De ce primesc eu toate astea? l-am sunat panicat.

— Stai liniștit, rezolv eu! mi-a răspuns el grăbit. Dar n-a rezolvat nimic. Ba mai mult, într-o zi m-am trezit cu executorul la ușă.

— Sunteți domnul Mihai Popescu?

— Da… Ce s-a întâmplat?

— Aveți datorii neachitate pentru autoturismul Skoda Octavia cu numărul… Trebuie să discutăm urgent.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu doar că nu aveam nicio vină, dar nici nu știam exact câte datorii făcuse Radu pe numele meu. Mama a aflat și ea rapid — vecina de la trei i-a spus că m-au văzut cu executorul. A urmat scandalul din sufragerie.

— Mereu ai fost prea bun pentru lumea asta! urlă mama printre lacrimi. Radu te folosește și tu nu vezi!

Radu a dispărut câteva zile. Nu răspundea la telefon, nu era acasă. M-am dus la el într-o seară și l-am găsit beat criță pe canapea.

— Frate… îmi pare rău… Nu știu ce să fac… Nu mai am nimic…

Mi s-a rupt sufletul văzându-l așa. Dar furia și frustrarea clocoteau în mine.

— Și eu ce fac acum? Cum plătesc eu toate astea?

— O să-ți dau banii înapoi… promit…

Promisiuni goale. Lunile au trecut și datoriile s-au adunat. Am început să fiu sunat de recuperatori, să primesc amenințări cu poprirea contului. La serviciu eram mereu abătut; șeful mă certa că nu sunt atent la casă.

Într-o zi am cedat nervos chiar la muncă. Am izbucnit în lacrimi în fața colegilor.

— Mihai, ce-ai pățit? m-a întrebat Alina, colega mea.

— Nimic… doar niște probleme acasă…

N-am avut curaj să-i spun adevărul. Mi-era rușine că am ajuns bătaia de joc a propriei familii.

Între timp, mama s-a îmbolnăvit de supărare. Tata nu mai vorbea cu Radu deloc; îl considera pierdut pentru familie. Eu eram prins la mijloc — încercam să-i împac pe toți și să-mi țin capul deasupra apei.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Radu care venise să-mi ceară bani „împrumut”, am izbucnit:

— Gata! Nu mai pot! M-ai distrus! Ai făcut din viața mea un coșmar!

S-a uitat la mine ca un copil pedepsit.

— Mihai… ești singurul care mi-a rămas aproape…

— Și tu cum îmi mulțumești? Cu datorii și rușine!

A plecat trântind ușa. Mama a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Nu te mai sacrifica pentru nimeni, băiatul meu… Uneori trebuie să pui limite, chiar și cu cei dragi…

Am început să merg la psiholog după episodul ăsta. Aveam nevoie să învăț să spun „nu”, să mă pun pe mine pe primul loc. Dar vinovăția mă rodea în continuare — cum poți să-ți abandonezi fratele când îl vezi prăbușit?

Anii au trecut. Datoriile le-am plătit încet-încet din salariu și din mici împrumuturi de la prieteni adevărați. Relația cu Radu s-a răcit; vorbim rar și doar despre lucruri banale. Mama încă speră că ne vom împăca vreodată ca frați.

Uneori mă uit la actele vechi ale Octaviei și mă întreb: dacă aș fi spus „nu” atunci, ar fi fost viața mea mai bună? Sau aș fi regretat că nu mi-am ajutat fratele?

Poate că uneori sacrificiul pentru familie nu e dovadă de iubire, ci doar o formă de auto-distrugere. Voi ce credeți? Unde ar trebui trasă linia între ajutor și sacrificiu inutil?