O aniversare care a rupt familia: Prețul visului unei mame

— Mamă, nu pot să cred că ai cheltuit toți banii pe o petrecere! Ce-o să facem acum? Cum rămâne cu apartamentul nostru?

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea arsă și de reproșuri nespuse. Stătea în picioare, cu pumnii strânși pe lângă corp, iar ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai tatălui său, mă priveau acuzator. Lângă el, Ana, nora mea, își mușca buza și încerca să-și ascundă lacrimile. În colțul mesei, nepoata mea, Ilinca, se juca absent cu o păpușă stricată.

M-am sprijinit de chiuvetă, simțind cum inima îmi bate nebunește. Aveam șaizeci de ani. Șaizeci! O viață întreagă muncită la fabrica de confecții din Ploiești, nopți nedormite, economii puse deoparte leu cu leu. Visul meu era simplu: o petrecere mare, cu lăutari, cu sarmale și tort cu frișcă, cu toți cei dragi aproape. Să simt că am trăit și eu o dată pentru mine.

— Vlad, nu am cheltuit chiar tot… Am vrut doar să… să mă simt vie. Să nu mai fiu doar mama care dă și tace. Să fiu și eu sărbătorită!

— Dar noi? Noi ce facem? Ai promis că ne ajuți cu avansul la apartament! Acum trebuie să ne mutăm din chirie și nu avem unde merge! — vocea lui era tăioasă ca un cuțit.

M-am uitat la Ana. Ochii ei erau roșii. Știam cât de mult își dorea un loc al lor. Știam cât au tras amândoi să strângă bani și cât s-au bazat pe mine. Dar… oare nu meritam și eu o zi?

Petrecerea fusese ca-n povești. Lăutarii au cântat până dimineață, vecinii au venit cu plăcinte calde, rudele de la țară au adus vin și glume vechi. Am dansat până m-au durut picioarele. Pentru prima dată după moartea lui Ion, soțul meu, am râs din toată inima.

Dar a doua zi, când Vlad a aflat cât am cheltuit — aproape tot ce strânsesem — s-a rupt ceva între noi. Nu mi-a vorbit două săptămâni. Ana a venit într-o zi să-mi aducă medicamentele și a plâns în hol.

— Mamă Marioara, nu vreau să vă certăm… Dar Vlad e disperat. Nu mai avem bani nici de garanție la chirie. Proprietarul ne-a spus că trebuie să plecăm până la sfârșitul lunii.

Am simțit cum mă sufoc. M-am gândit la toate serile când Vlad venea acasă flămând și eu îi încălzeam supa rămasă de la prânz. La toate hainele pe care i le-am cusut din resturi de materiale. La promisiunea făcută când s-a însurat: „O să vă ajut mereu.”

Dar cine mă ajuta pe mine? Cine mă întreba dacă mai pot?

Într-o seară, m-am dus la Vlad acasă. Era întuneric și mirosea a supă reîncălzită. Ilinca dormea pe canapea, iar Ana plângea în bucătărie.

— Vlad… — am început încet.

— Ce vrei? — vocea lui era rece.

— Îmi pare rău… Poate am fost egoistă. Dar am simțit că dacă nu fac acum ceva pentru mine, n-o să mai apuc niciodată.

— Și noi? Noi ce facem acum?

— O să găsim o soluție… Poate vând ceva din casă… Poate mă angajez iar la croitorie…

— La șaizeci de ani? Cine te mai ia?

M-am simțit mică, inutilă. Am plecat fără să mai spun nimic.

Zilele au trecut greu. Vecinele mă întrebau cum a fost petrecerea și eu zâmbeam fals. Noaptea nu dormeam; mă gândeam la Vlad copil, la Ana tânără mireasă, la Ilinca râzând în curte.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine cu Ilinca de mână.

— Mamă Marioara… Vlad nu vrea să mai vorbească cu tine. Dar eu știu că ai vrut doar să fii fericită o zi. Poate… poate găsim o soluție împreună.

Am plâns amândouă în bucătărie. Am decis să vând câteva bijuterii vechi de familie — verigheta lui Ion și un lănțișor primit de la mama mea. Cu banii aceia au reușit să dea avansul pentru o garsonieră mică la marginea orașului.

Dar Vlad nu mi-a mai vorbit luni întregi. La Crăciun mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sănătate.”

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: oare am greșit atât de tare că am vrut o zi doar pentru mine? Oare bucuria mea merita prețul acesta? Sau într-o familie trebuie mereu să te sacrifici pentru ceilalți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? E greșit să-ți dorești o zi doar pentru tine după o viață de sacrificii?