Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame din sat

— Mamă, nu mai veni cu hainele alea la oraș, te rog! Nu vreau să râdă colegii de mine.

Cuvintele Ioanei mi-au rămas în minte ca un cui ruginit. Era o zi de toamnă, cu noroi pe uliță și vânt rece ce-mi tăia obrajii. Tocmai venisem cu plasa plină de mere și nuci, să-i duc fetei la cămin, la Iași. M-am oprit în fața blocului, cu inima strânsă, și am privit cum Ioana se ferește de privirea mea, rușinată parcă de tot ce adusesem cu mine: basmaua mea veche, paltonul ponosit, mâinile crăpate de muncă.

— Ioana, mamă, ți-am adus merele alea dulci, de la noi din grădină…
— Lasă-le acolo, mă grăbesc. Am seminar.

Așa a început distanța dintre noi. O distanță care nu s-a măsurat niciodată în kilometri, ci în tăceri și priviri ocolite. Eu am rămas la sat, cu găinile și grija zilei de mâine. Ea s-a dus la oraș, a terminat facultatea cu brio, a găsit serviciu bun la bancă și s-a mutat într-un apartament mic, dar cochet. Mândria mea era amestecată cu o teamă surdă: că nu mai aveam loc în viața ei.

— Mamă, nu mai spune la nimeni că sunt de la țară. Spune că sunt din Iași, dacă te întreabă cineva.

M-am uitat lung la ea atunci. Am simțit cum mi se frânge ceva în suflet. Eu, care am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit sub tractor, eu care am spălat haine la râu iarna și am vândut ouă în piață să-i cumpăr caiete… Acum eram o povară.

Anii au trecut. Ioana venea tot mai rar acasă. De sărbători trimitea bani prin poștă sau câte un colet cu haine vechi. Într-o zi, vecina Ileana a venit la poartă cu o veste:

— Ai auzit? Ioana ta se mărită! Am văzut pe Facebook poze cu inelul!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu știam nimic. Am sunat-o tremurând.

— Ioana, e adevărat? Te măriți?
— Da, mamă… Dar e ceva restrâns. Doar colegii și câțiva prieteni.
— Și eu? Eu nu pot veni?
— Mamă, nu te supăra… Nu vreau să te simți stingheră printre ai mei. E altfel aici.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am plâns toată noaptea, cu fața în pernă, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea n-a fost destul? Oare sacrificiile mele n-au valorat nimic?

În ziua nunții am stat pe prispă, cu ochii pierduți pe uliță. Vecinii treceau pe lângă poartă și mă priveau cu milă sau curiozitate. Mama bătrână mi-a pus mâna pe umăr:

— Las-o, Marie… Copiii uită de unde au plecat când le merge bine.

Dar eu nu puteam să uit. În fiecare colț al casei era ceva ce-mi amintea de Ioana: rochița ei roz de la serbare, poza cu ea la absolvire, scrisoarea pe care mi-a lăsat-o când a plecat prima dată la oraș: „Mamă, promit că n-o să uit niciodată cine sunt.”

După nuntă, Ioana nu m-a sunat decât după două luni.

— Mamă, ai nevoie de ceva?
— Nu, mamă… doar de tine.

A tăcut. Apoi a schimbat vorba.

În sat au început să vorbească oamenii: „Uite ce-a ajuns fata Mariei! Nici măcar pe maică-sa n-a chemat-o la nuntă!” M-am simțit mică și rușinată. Mergeam la biserică și mă rugam să-mi dea Dumnezeu putere să iert.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Ioana. Era scurtă:

„Mamă,
Știu că te-am rănit. Mi-a fost rușine de rădăcinile mele și am încercat să mă rup de ele ca să fiu acceptată aici. Dar nu pot fugi de cine sunt. Îmi pare rău.”

Am plâns iar. Dar lacrimile nu mai erau doar de durere, ci și de speranță că poate într-o zi va veni acasă și va înțelege cât a pierdut.

Acum stau pe prispă și mă uit la drumul prăfuit care duce spre oraș. Poate într-o zi va apărea Ioana pe el, cu sufletul împăcat. Până atunci mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame când copilul ei se rușinează de ea? Oare merită să ne ascundem rădăcinile pentru a fi acceptați de alții?