Nu sunt slujnica socrului meu – O dramă de familie la o masă de duminică

— Irina, adu-mi și mie un pahar cu apă, că doar nu stai degeaba pe aici!
Vocea lui răsună peste masa încărcată cu sarmale, friptură și salată de boeuf. Mâna mi s-a oprit pe lingura cu care încercam să-i servesc pe copii. Toți au tăcut brusc. Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine cu ochii mari, dar nu a spus nimic. Mama lui, doamna Mariana, și-a dat ochii peste cap, ca și cum ar fi fost ceva firesc.

Am simțit cum mă înroșesc la față. Nu era prima dată când socrul meu, domnul Gheorghe, mă trata ca pe o servitoare. De fiecare dată când veneau la noi, se aștepta să-i pun totul la dispoziție: cafeaua să fie fierbinte, farfuriile să fie schimbate imediat ce termina de mâncat, desertul să apară ca prin magie. Dar azi… azi nu am mai putut să tac.

— Poți să-ți iei singur apa, domnule Gheorghe, am spus încet, dar ferm.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Copiii mei, Ana și Vlad, s-au uitat la mine cu teamă. Radu a strâns din maxilare. Socrul meu a izbucnit:

— Cum vorbești tu cu mine? Eu sunt bărbat bătrân, tu ești noră! Pe vremea mea, femeile știau să respecte!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde mama muncea pe brânci și tata nu ridica niciodată tonul la ea. Când m-am măritat cu Radu, am crezut că voi găsi același respect. Dar familia lui era altfel. La început am crezut că e doar o diferență de generație. Apoi am început să mă simt invizibilă.

— Nu sunt slujnica nimănui, am spus mai tare decât intenționam. Sunt gazda voastră și vă respect, dar nu accept să fiu tratată ca o servitoare.

Mariana a oftat teatral:

— Vai de capul nostru, ce vremuri am ajuns! Nici noră nu mai poți avea…

Radu a încercat să detensioneze:

— Haideți să mâncăm liniștiți. Irina a muncit mult la masa asta.

Dar Gheorghe nu s-a lăsat:

— Dacă nu-ți convine, fată dragă, să știi că nu te ține nimeni aici! Poate găsește Radu pe cineva care știe ce înseamnă familie!

M-am ridicat de la masă tremurând. Am mers în bucătărie și am închis ușa după mine. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să pun ceștile în chiuvetă. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

Am auzit ușa deschizându-se încet. Era Ana.

— Mami… ești bine?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Da, iubita mea. Uneori oamenii spun lucruri urâte când sunt supărați.

— Bunicul e rău cu tine…

Nu am știut ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că uneori familia doare cel mai tare?

Radu a intrat după câteva minute.

— Irina… hai înapoi la masă. Nu are rost să te superi pentru tata. Știi cum e el…

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu tratată așa! De câte ori trebuie să înghit umilința asta? Doar pentru că sunt femeie? Doar pentru că sunt noră?

Radu a oftat și s-a uitat în podea.

— E bătrân… Nu-l mai schimbi tu acum.

— Dar pe mine cine mă apără? Cine mă respectă?

A tăcut. Am simțit că sunt singură în lupta asta.

În seara aceea, după ce părinții lui au plecat fără să-și ia rămas bun de la mine, Radu a încercat să mă îmbuneze cu vorbe dulci și promisiuni că data viitoare va interveni. Dar știam că nu va face nimic. De fiecare dată când încercam să vorbesc despre limite și respect, mi se spunea că „așa e la noi”, „nu te mai supăra”, „nu merită să faci scandal”.

În zilele următoare am simțit cum mă sufoc. Mergeam la serviciu ca un robot, acasă făceam totul mecanic. Copiii simțeau tensiunea și încercau să mă facă să zâmbesc. Dar eu nu mai puteam zâmbi sincer.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe Ana și Vlad, m-am uitat lung la Radu.

— Dacă nu pui limite cu părinții tăi, eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca Ana să creadă că e normal ca o femeie să fie umilită în propria casă.

Radu s-a uitat la mine speriat.

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu ai mei?

— Vreau doar să fii de partea mea când am dreptate! Vreau să simt că suntem o echipă!

A doua duminică nu i-am mai invitat pe socri. Am stat doar noi patru și am râs împreună la masă. Copiii au observat imediat liniștea din casă.

Dar Gheorghe nu s-a lăsat: m-a sunat și mi-a spus că sunt „o rușine pentru familie”, că „mi-am bătut joc de tradiții”. Mariana mi-a trimis mesaje lungi despre cât de greu i-a fost ei ca noră și cum eu „nu știu să rabd”.

Am plâns mult în acele zile. Dar apoi am început să simt ceva nou: liniște. Pentru prima dată după ani de zile, casa mea era locul meu sigur.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată între mine și familia lui Radu. Dar știu sigur că nu vreau ca Ana să crească văzându-și mama umilită.

Mă întreb adesea: unde se termină ajutorul firesc într-o familie și unde începe sacrificiul care te distruge? Cât trebuie să rabzi pentru liniștea aparentă a familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?