„Nu ai nevoie de ajutor? Atunci mă duc!” – Povestea unei proaspete mame între așteptări și realitate

— Nu ai nevoie de ajutor? Atunci mă duc! a trântit mama ușa, iar ecoul vocii ei a rămas suspendat în aer, mai greu decât liniștea care s-a așternut după. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu Maria în brațe, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu știam dacă să plâng pentru mine sau pentru ea.

Era a treia zi de când venisem acasă din spital. Maria plângea aproape tot timpul, iar eu nu mai știam dacă e foame, colici sau doar nevoia de a fi ținută la piept. Mihai, soțul meu, era la muncă de la opt la șase, iar când venea acasă, primul lucru pe care-l întreba era dacă am făcut ceva de mâncare. „Știu că e greu, dar și eu sunt obosit”, îmi spunea seară de seară, fără să-și dea seama că oboseala mea nu avea pauză niciodată.

Mama, Ilinca, venise din Bacău special să mă ajute. Sau cel puțin așa credeam eu. În realitate, ajutorul ei însemna să-mi spună cum făcea ea când eram eu mică: „Pe tine te lăsam singură în pătuț și adormea-i imediat! Nu te-am ținut toată ziua în brațe!” sau „Nu-i da atâta lapte, o răsfeți!”. Când îi spuneam că am nevoie să stea cu Maria ca să pot face un duș sau să dorm o oră, oftează și spunea: „Eu nu știu cu copiii mici, mi-e frică să nu-i fac ceva”. Dar când venea vorba să gătească sau să spele vasele, ridica din umeri: „Nu știu ce-ți place ție acum, voi tinerii mâncați numai prostii”.

Într-o zi, după ce am încercat să-i explic că am nevoie doar să stea cu Maria cinci minute cât fac un duș rapid, mi-a răspuns tăios: — Dacă nu ai nevoie de mine, mă duc acasă! Și-a strâns geanta și a plecat fără să se uite înapoi. Am rămas cu Maria în brațe și cu un gol imens în suflet.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Maria plângea neconsolată, iar eu simțeam că mă prăbușesc. Am sunat-o pe prietena mea, Roxana, care mi-a spus: — Nu ești singură! Toate trecem prin asta. Dar nu toate avem curajul să spunem cât de greu e.

În zilele următoare, am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că cer prea mult? Poate că ar trebui să fiu recunoscătoare că mama a venit măcar câteva zile? Dar apoi îmi aminteam cât de ușor părea totul pentru alte mame pe care le vedeam pe Facebook: bunici care găteau ciorbe aburinde, care plimbau copiii în parc sau care făceau curat fără să li se ceară.

Mihai nu înțelegea de ce eram mereu nervoasă. Într-o seară, după ce i-am spus că nu mai pot și că am nevoie de ajutor real, mi-a zis: — Ce vrei să fac? Să-mi dau demisia? Toată lumea se descurcă! Nu ești nici prima, nici ultima mamă.

Am început să mă izolez. Nu mai răspundeam la telefon decât Roxanei. Mama nu m-a sunat deloc o săptămână. Când în sfârșit a făcut-o, mi-a spus doar: — Sper că te descurci singură, cum ai vrut.

Într-o noapte, după ce Maria adormise pentru prima dată mai mult de două ore legate, am stat pe marginea patului și am plâns în șoaptă. Mi-am dat seama cât de singură mă simt și cât de mult mi-aș fi dorit ca mama să mă vadă cu adevărat. Nu ca pe o fiică slabă sau nerecunoscătoare, ci ca pe o femeie care are nevoie de sprijin.

A doua zi am luat inima în dinți și am sunat-o pe mama. — Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar am nevoie de tine altfel decât crezi tu. Am nevoie să stai cu Maria cinci minute ca să pot respira. Nu vreau sfaturi despre cum era pe vremea ta. Vreau doar să fii aici.

A tăcut mult timp la telefon. — Nu știu dacă pot să fiu așa cum vrei tu… Eu nu am avut pe nimeni când te-am crescut. Poate de asta nu știu cum să te ajut.

Am simțit atunci că între noi s-a deschis o prăpastie veche de generații. Mama nu știa să ceară ajutor și nici să-l ofere altfel decât știa ea. Eu aveam nevoie de altceva decât putea ea da.

Au trecut luni până când relația noastră s-a reparat cât de cât. Încet-încet, mama a început să vină din nou la noi, dar doar pentru câteva ore și doar când o rugam explicit. Între timp, am învățat să cer ajutor și altora: Roxana venea uneori cu supă caldă sau stătea cu Maria cât făceam un duș lung. Am început să vorbesc deschis despre depresia postnatală la grupul de mămici din cartier și am aflat că nu sunt singura care s-a simțit abandonată.

Acum, când Maria are aproape un an și începe să meargă prin casă pe piciorușe nesigure, mă uit la mama și văd cât de greu îi este să-și arate dragostea altfel decât știe ea: aducând mere din grădină sau tricotând o vestuță groasă pentru iarnă.

Mă întreb adesea: Oare vom reuși vreodată să ne înțelegem cu adevărat? Oare câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste fără să aibă curajul să vorbească despre ea? Voi cum v-ați simțit când ați avut nevoie de ajutor și nu l-ați primit așa cum sperați?