La șaptezeci de ani, tata a decis să se recăsătorească, dar adevărata durere abia atunci a început

— Nu pot să cred, tata! La vârsta asta? Ce rost mai are? am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în bucătăria mică a apartamentului nostru din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Tata, cu părul alb ca neaua și ochii lui blânzi, mă privea calm, dar hotărât.

— Radu, nu e vorba de rost. E vorba de suflet. Și sufletul nu are vârstă, mi-a răspuns el, cu o liniște care mă enerva și mai tare.

Totul a început într-o zi friguroasă de februarie, când tata m-a chemat la el „să discutăm ceva serios”. Mama murise acum trei ani, iar de atunci tata părea că se stinge încet. Îl vizitam des, îi aduceam mâncare, îi făceam cumpărăturile, dar nu reușeam să-i umplu golul din suflet. Nu mă așteptam însă la vestea pe care mi-a dat-o atunci: „Vreau să mă recăsătoresc cu doamna Mariana.”

Mariana era o vecină de bloc, văduvă și ea, cu care tata ieșea la plimbare prin parc sau la piață. Nu mi-am imaginat niciodată că între ei ar putea fi mai mult decât o prietenie de bătrâni singuri. Dar tata era hotărât. „Nu vreau să mor singur”, mi-a spus simplu.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: serile când mama făcea plăcintă cu mere și râdeam toți trei la masă, vacanțele la bunici, certurile mici și împăcările mari. Cum putea tata să le dea uitării? Cum putea să o înlocuiască pe mama?

— Nu o înlocuiesc pe mama ta. Nimeni nu poate. Dar am dreptul să fiu fericit cât mai am timp, mi-a spus tata într-o zi, când l-am acuzat că trădează memoria mamei.

Sora mea, Irina, a reacționat și mai dur. „E rușinos! Ce-or să zică vecinii? Ce-o să creadă lumea?” A refuzat să vină la masa de Paște dacă Mariana era invitată. Mamaie Ana, bunica din partea mamei, a început să nu-i mai răspundă la telefon tatei. Familia noastră s-a rupt în două tabere: cei care acceptau decizia tatei și cei care îl condamnau.

Într-o seară, după ce am ieșit nervos din casa lui tata, am stat pe banca din fața blocului și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cel egoist. Dacă tata ar fi avut 40 de ani și ar fi rămas văduv, l-aș fi încurajat să-și refacă viața. De ce la 70 nu mai are voie? Pentru că îmbătrânirea ne sperie? Pentru că ne e teamă că părinții noștri nu mai sunt ai noștri?

Am început să observ schimbări la tata: zâmbea mai des, își cumpărase o cămașă nouă, povestea glume pe care nu le mai auzisem de ani buni. Mariana îi aducea borș de perișoare și îi citea ziarul când îl dureau ochii. Într-o zi l-am surprins fredonând un cântec vechi pe balcon.

Totuși, conflictele nu au încetat. Irina a venit plângând la mine: „Nu pot să-l iert! Parcă mama n-ar fi existat niciodată!” I-am spus că poate ar trebui să vorbim cu un psiholog de familie. „Nu suntem nebuni!” mi-a strigat ea.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colegul meu, Doru, mi-a zis într-o pauză: „Bătrânii nu vor decât să nu fie singuri. Și ai mei s-au certat pe tema asta când bunicul s-a recăsătorit.” Am realizat că nu suntem singurii care trecem prin astfel de drame.

Ziua nunții a venit mai repede decât mă așteptam. Tata și Mariana au făcut o ceremonie mică la biserica din cartier. Eu am stat într-un colț, cu inima strânsă. Irina nu a venit deloc. După slujbă, tata s-a apropiat de mine:

— Mulțumesc că ai venit, Radu. Știu că nu-ți e ușor.

— Niciodată n-o să fie ca înainte…

— Nici nu trebuie. Dar poate fi bine altfel.

Am plecat acasă cu un gol în stomac. În acea noapte am visat-o pe mama: stătea pe marginea patului meu și mă mângâia pe frunte. M-am trezit plângând.

Au trecut luni până când am putut vorbi cu adevărat cu Mariana. Într-o zi m-a invitat la cafea și mi-a spus:

— Știu că nu mă vei iubi niciodată ca pe mama ta. Dar sper să mă accepți ca pe cineva care îl face fericit pe tatăl tău.

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Era doar o femeie singură care își dorea un strop de liniște la bătrânețe.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, tata și Mariana își beau cafeaua împreună pe balconul lor mic. Irina încă nu vorbește cu ei, iar eu încă simt uneori furie și tristețe. Dar încerc să învăț ce înseamnă iertarea și acceptarea.

Mă întreb: oare cât de mult ne aparțin părinții noștri? Avem dreptul să le decidem fericirea? Sau ar trebui să-i lăsăm să-și trăiască viața după propriile reguli, chiar dacă asta ne doare?