Între Rugăciune și Durere: Povestea Unei Femei Încercate

— Nu mai pot, Lidia! Nu mai pot să trăiesc așa, între două case, între două vieți!
Vocea lui Doru răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o uitasem pe foc. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Mama tușea în camera alăturată, slab și stins, ca o pasăre rănită.
— Doru, te rog… mama are nevoie de mine. Nu pot s-o las singură, nu vezi cum s-a stins în ultimele luni?
El a trântit ușa dulapului și a oftat adânc.
— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? De când s-a îmbolnăvit maică-ta, parcă nici nu mai exist. Vin acasă și găsesc doar tăcere și oboseală. Nu mai suntem o familie!
Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Avea dreptate, într-un fel. Nu mai eram soție, nu mai eram mamă pentru copiii mei, ci doar fiica disperată care încerca să-și salveze mama de la moarte.
M-am retras în camera mamei, unde mirosul de medicamente și ceaiuri amare mă izbea în piept. Mama zâmbea slab, cu ochii pierduți în tavan.
— Lasă-l pe Doru, draga mea… Eu am trăit destul. Du-te la familia ta.
— Nu pot, mamă. Nu pot să te las așa.
Am îngenuncheat lângă patul ei și am început să mă rog în șoaptă. Era singurul lucru care mă ținea întreagă. Rugăciunea era ancora mea, firul subțire care mă lega de speranță.

Zilele treceau una după alta, toate la fel: dimineața la mama, după-amiaza la copii și la Doru, noaptea plângând în baie ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam sfâșiată între două lumi care nu se mai întâlneau niciodată.

Într-o seară, Doru m-a așteptat cu valiza la ușă.
— Ori eu, ori ea! Nu mai pot! Ori rămâi aici cu mine și copiii, ori te duci la mama ta și gata!
Am simțit cum mi se taie respirația. Copiii mei dormeau în camera lor, iar eu trebuia să aleg între bărbatul pe care îl iubeam și femeia care mi-a dat viață.
— Doru… nu-mi poți cere asta…
— Ba da! Toată lumea are limitele ei! Eu am ajuns la capăt!
Am ieșit pe balcon și am privit cerul negru, plin de stele reci. Am început să mă rog cu voce tare:
— Doamne, dă-mi un semn! Ce trebuie să fac? Cum să-mi împac sufletul?

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama privind pe fereastră, cu ochii limpezi pentru prima dată după multe luni.
— Lidia, dragă… azi-noapte am visat-o pe bunica ta. Mi-a spus că e timpul să te întorci la familia ta. Eu o să fiu bine.
Am izbucnit în plâns.
— Mamă, nu pot fără tine…
— Ba poți. Ești mai puternică decât crezi.

Am plecat acasă cu inima frântă. Doru m-a primit cu brațele încrucișate.
— Și?
— Am venit acasă… dar nu pentru că m-ai forțat tu. Pentru că mama vrea asta.
El a oftat și m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp.
— Îmi pare rău că am fost atât de dur…
— Și mie îmi pare rău că te-am lăsat pe ultimul loc.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Mama a rămas singură, dar mergeam zilnic la ea și îi duceam mâncare și medicamente. Doru a început să mă ajute mai mult cu copiii și să vină cu mine la mama când putea. Am început să ne rugăm împreună seara, pentru liniște și sănătate.

Într-o zi, mama mi-a spus:
— Sufletul omului e ca o casă: dacă nu ai grijă de fiecare cameră, se dărâmă încet-încet.

Acum, când privesc în urmă la acele luni de coșmar, mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași dramă? Câte dintre noi suntem prinse între datoria față de părinți și iubirea pentru propria familie? Oare credința ne poate salva mereu sau uneori trebuie doar să acceptăm că nu putem fi totul pentru toți?