Între două lumi: când liniștea casei devine câmp de luptă

— Ana, iar nu ai pus păturica aia pe copil? O să răcească, dragă!
Vocea doamnei Viorica răsună din pragul ușii, tăioasă ca o lamă. Mă întorc brusc de la masa din bucătărie, unde încercam să mănânc pe fugă o felie de pâine cu unt. Maria, fetița mea de două luni, doarme liniștită în pătuțul din sufragerie.
— E cald în casă, doamnă Viorica. Nu cred că are nevoie acum, încerc să spun calm, dar simt cum mi se strânge stomacul.
Ea oftează teatral și se apropie de pătuț, aranjând cu gesturi largi păturica roz peste copil.
— Eu am crescut trei copii și niciunul n-a răcit vreodată! Dar voi, tinerii din ziua de azi… numai după internet vă luați.

Așa începe aproape fiecare zi de când m-am întors de la maternitate. Soțul meu, Radu, e la serviciu până târziu. Eu rămân singură cu Maria și cu vizitele neanunțate ale soacrei mele. La început am crezut că vrea doar să ajute. Acum simt că fiecare gest al ei e o judecată mascată.

Telefonul sună obsesiv. Dacă nu răspund la timp, primesc mesaje: „Ce faci? De ce nu răspunzi? Ești bine? Copilul e bine?” Uneori mă simt ca o adolescentă supravegheată, nu ca o mamă adultă. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Nu vreau scandal. Nu vreau să-l pun pe Radu între două focuri.

Într-o seară, după ce Maria adoarme greu, îl prind pe Radu în bucătărie.
— Radu, trebuie să vorbim. Mama ta vine prea des. Nu mai pot. Simt că nu mai am aer.
El oftează și-și trece mâna prin păr.
— Știi cum e mama… Se simte singură de când a murit tata. Și vrea să ajute.
— Dar nu mă ajută! Mă sufocă! Nu pot să fiu eu însămi în casa mea!
Radu tace. Îl văd cum se zbate între loialitatea față de mine și cea față de mama lui. Îmi vine să plâng.

A doua zi dimineață, Viorica apare din nou la ușă cu o pungă plină de borcane și pachete.
— Ți-am adus ciorbă de perișoare și compot de vișine. Să ai și tu timp să te odihnești, nu să gătești toată ziua!
Îi mulțumesc politicos, dar în sinea mea mă simt tot mai mică. Parcă nu sunt în stare să-mi cresc copilul sau să-mi țin casa în ordine fără ajutorul ei.

Într-o după-amiază, când Maria plânge neconsolat și eu sunt la capătul puterilor, Viorica intră fără să bată.
— Ce-ai făcut cu copilul? De ce plânge așa?
Simt cum mi se urcă sângele la cap.
— Nu am făcut nimic! E doar obosită!
— Las-o la mine! Tu nu știi s-o liniștești!
Mi-o smulge din brațe și începe s-o legene cu mișcări repezi. Mă uit la ele și simt că nu mai am niciun control asupra propriei vieți.

Seara, când Radu ajunge acasă, izbucnesc.
— Ori îi spui mamei tale să respecte casa noastră, ori… nu știu ce fac!
Radu mă privește speriat.
— Ana, te rog… Nu vreau ceartă în familie.
— Dar eu? Eu ce sunt? Familia ta sau doar o femeie care are grijă de copil?

Tensiunea crește zi după zi. Încep să evit să răspund la telefon. Închid ușa cu cheia și stau cu inima cât un purice când aud pași pe scară. Mă simt vinovată pentru că nu pot fi recunoscătoare pentru „ajutorul” primit.

Într-o duminică, la masa în familie, Viorica spune cu voce tare:
— Pe vremea mea, nora asculta de soacră! Acum toate cred că le știu pe toate!
Toți tac. Radu se uită în farfurie. Eu simt cum mi se rupe ceva în suflet.

După masă, mă retrag pe balcon cu Maria în brațe. Privesc blocurile cenușii din cartierul nostru din București și mă întreb dacă alte femei trec prin același iad tăcut. Dacă și ele simt că trebuie să aleagă între liniștea casei lor și pacea familiei extinse.

Într-o zi, primesc un mesaj de la mama mea: „Ana, ai grijă de tine! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să fii mamă.”
Plâng mult în acea noapte. A doua zi îi spun Vioricăi:
— Doamnă Viorica, vă rog frumos să mă sunați înainte să veniți. Am nevoie de spațiu pentru mine și Maria.
Se uită la mine ca la o străină.
— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru voi…
Dar nu mai cedez. Pentru prima dată simt că am dreptul la viața mea.

Radu începe să mă sprijine timid. Îi spune mamei lui că trebuie să respecte regulile casei noastre. Viorica se supără, dar vizitele devin mai rare și mai scurte.

Nu e ușor. Încă mă simt vinovată uneori. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Dar când o privesc pe Maria dormind liniștită și simt liniștea casei mele pentru prima dată după luni întregi, știu că am făcut ce trebuia.

Oare câte femei își găsesc curajul să spună „ajunge” atunci când granițele lor sunt încălcate? Oare cât de mult trebuie să suferim înainte să ne apărăm liniștea? Ați trecut și voi prin asta?