Între datorie și iubire: Povestea unei familii dezbinate de un accident

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-i dai lui Vlad cheile de la mașina mea fără să mă întrebi?
Vocea mi se frânge, iar lacrimile îmi ard obrajii. Stau în mijlocul sufrageriei, cu palmele strânse în pumni, încercând să-mi stăpânesc furia. Mama, cu brațele încrucișate la piept, mă privește cu o răceală pe care n-am mai văzut-o niciodată la ea.

— Nu mai țipa la mine, Irina! Era și el necăjit, avea nevoie să ajungă la serviciu. Ce era să fac? Să-l las să întârzie iar?

Îmi mușc buza de jos. Vlad stă pe canapea, cu capul plecat, evitându-mi privirea. Îi văd degetele tremurând pe genunchi. În aer plutește mirosul amar al trădării și al neputinței.

— Vlad, spune ceva! Ai luat mașina fără să mă întrebi și ai făcut accident! Știi cât costă reparația? Știi că asigurarea nu acoperă nimic?

El ridică ochii roșii spre mine.

— Irina, îmi pare rău. Jur că o să-ți dau banii înapoi. N-am vrut… A apărut un câine pe șosea și am tras de volan…

— Nu mă interesează scuzele tale! — îi răspund printre dinți. — Nu e vorba doar de bani. E vorba că nu ați avut niciun respect pentru mine!

Mama oftează teatral și se întoarce cu spatele la mine.

— Mereu faci din țânțar armăsar. E doar o mașină, Irina! Vlad e fratele tău, nu un străin.

— Da, e fratele meu! Dar nu e copilul tău preferat căruia îi permiți orice! — izbucnesc eu. — Dacă era invers, dacă eu făceam asta cu lucrurile lui Vlad, ce-ai fi zis?

Se lasă o tăcere grea. Aud cum ceasul din hol bate ora șapte. Afară plouă mărunt, iar picăturile se preling pe geam ca niște lacrimi tăcute.

Îmi amintesc cum am decis să-i las mamei mașina. Tocmai mă mutasem la București pentru un job nou și voiam să-i fac o bucurie. Ea locuiește în Ploiești și mereu se plângea că îi e greu cu autobuzul la piață sau la doctor. Am zis că pot merge eu cu trenul când vin acasă și că mașina îi va fi de folos.

Nici prin cap nu mi-a trecut că Vlad va profita de ocazie. El nu are permis decât de câteva luni și mereu a fost neatent. Dar mama îl apără mereu, orice ar face.

— Irina, nu mai dramatiza! — spune mama cu voce joasă. — Vlad a greșit, dar nu l-a făcut intenționat. O să reparăm totul.

— Cu ce bani? — întreb eu amar. — Știi cât costă bara față și farurile? Știi că trebuie schimbat radiatorul? Eu n-am bani puși deoparte pentru așa ceva!

Vlad se ridică brusc.

— O să fac ore suplimentare la service. O să-ți dau tot salariul meu până achit tot!

Îl privesc neîncrezătoare. Știu cât câștigă și știu cât de greu îi e să se țină de promisiuni.

— Nu vreau banii tăi, Vlad! Vreau doar să nu mai fiu mereu cea care pierde!

Mama oftează din nou și iese din cameră trântind ușa. Rămân singură cu Vlad.

— Îmi pare rău, Irina… — șoptește el.

Nu-i răspund. Mă simt trădată de amândoi. M-am sacrificat mereu pentru familia asta: am renunțat la vacanțe ca să plătesc facturile când tata a murit, am avut grijă de Vlad când era bolnav, am stat lângă mama când a avut operația la genunchi. Iar acum, când am cerut puțin respect pentru lucrurile mele, sunt tratată ca o isterică.

Seara târziu, mama intră în camera mea fără să bată.

— Să știi că m-ai rănit azi — spune ea rece. — Nu meritam să țipi la mine.

Mă uit la ea cu ochii înroșiți de plâns.

— Nu meriți? Dar eu ce meritam? Să-mi văd munca distrusă și să fiu luată peste picior?

— Ești prea dură cu noi… — oftează ea.

— Poate pentru că mereu trebuie să fiu cea responsabilă! Mereu eu repar totul!

Mama tace. Pentru prima dată pare că nu are răspuns.

A doua zi plec devreme spre București. În tren, privesc pe geam și încerc să-mi pun ordine în gânduri. Mă simt singură și neînțeleasă. Familia mea s-a transformat într-un câmp de bătălie unde fiecare își apără orgoliul.

La serviciu nu pot să mă concentrez. Colega mea, Mihaela, mă întreabă ce s-a întâmplat.

— Nimic… doar probleme de familie — îi spun evaziv.

Dar ea insistă și până la urmă îi povestesc totul. Mihaela oftează.

— Știi câte familii sunt așa? Mereu cineva e „oaia neagră” care trebuie să suporte totul…

Mă gândesc mult la vorbele ei. Seara primesc un mesaj de la Vlad: „Iartă-mă, te rog. Chiar vreau să repar ce-am stricat.”

Nu-i răspund imediat. Încerc să-mi dau seama dacă vreau să-l iert sau dacă am nevoie de timp ca să mă vindec de această nedreptate.

Mama nu-mi scrie nimic zile întregi. Tensiunea plutește între noi ca un nor greu.

Într-o duminică după-amiază mă sună tataia din sat:

— Irino, nu te mai necăji atâta! Familia e familie… dar uneori trebuie să spui „ajunge”. Să nu uiți niciodată cine ești tu!

Lacrimile îmi curg din nou pe obraji. Poate că are dreptate. Poate că trebuie să învăț să spun „nu” chiar dacă doare.

Merg la Ploiești după două săptămâni ca să-mi iau mașina din service. Vlad vine cu mine și plătește prima rată din reparație. Mama mă privește tăcut din pragul ușii.

— Irina… poate n-am făcut bine… dar am vrut doar să-l ajut pe Vlad — spune ea încet.

— Știu… dar cine mă ajută pe mine?

Se uită la mine lung și pentru prima dată văd lacrimi în ochii ei.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar poate că putem învăța să ne iertăm unii pe alții — sau măcar pe noi înșine.

Mă întreb: oare câți dintre noi tragem după noi poverile familiei fără să spunem nimic? Oare cât timp putem duce totul pe umeri fără să ne frângem?