În umbra soacrei: Povestea unei familii românești între iubire și orgoliu

— Nu așa se taie ceapa, Irina! Ai să plângi toată ziua dacă o faci așa, zise Margareta, cu vocea ei tăioasă, în timp ce stătea rezemată de tocul ușii bucătăriei. Mâinile îmi tremurau pe cuțit, iar lacrimile nu mai știam dacă sunt de la ceapă sau de la umilință. Radu, soțul meu, era în sufragerie, prefăcându-se că citește ziarul, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

Așa începea aproape fiecare dimineață de când ne mutasem la Margareta, după ce pierdusem apartamentul nostru din cauza datoriilor. „E doar temporar”, îmi spunea Radu, dar zilele se scurgeau una după alta, iar eu simțeam că mă sufoc. Margareta avea grijă să-mi amintească mereu că nu sunt destul de bună pentru fiul ei: „Pe vremea mea, fetele știau să gătească de la doisprezece ani. Tu ai trecut de treizeci și tot nu știi să faci o supă ca lumea.”

Încercam să nu răspund, să nu-i dau satisfacția unui conflict. Dar într-o seară, când am ars friptura pentru că am stat prea mult la telefon cu mama mea bolnavă din Buzău, Margareta a izbucnit:

— Dacă ai fi fost atentă la familie și nu la prostii, poate nu ar fi mirosit toată casa a fum! Radu, tu chiar nu vezi ce face nevasta ta?

Radu a ridicat din umeri și a spus încet:

— Las-o, mamă, Irina are grijile ei…

— Grijile ei? Să-și vadă de bărbat și de casă! Asta e grija unei femei!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Nu voiam să mă întorc în bucătăria aceea care devenise câmpul nostru de luptă. În acea noapte, Radu a venit lângă mine și mi-a spus:

— Știu că nu e ușor cu mama… Dar nu avem unde să mergem acum. Te rog, mai ai răbdare.

Am încercat. Am făcut tot ce am putut: am învățat rețetele Margaretei, am spălat geamurile până au scârțâit, am mers la piață dimineața devreme ca să-i iau legumele preferate. Dar nimic nu era destul. Într-o zi, când am venit acasă cu o pungă de roșii „prea moi”, Margareta a început din nou:

— Dacă nici la piață nu te pricepi, ce să mai zic? Radu, ai luat o nevastă care nu știe nimic!

M-am uitat la Radu. S-a uitat în altă parte. Atunci am simțit că pierd tot: respectul lui, respectul meu față de mine însămi.

Într-o duminică, când Margareta a invitat toată familia la masă, m-a pus să gătesc sarmale pentru doisprezece persoane. Am stat toată noaptea și am muncit. Dimineața, când le-a gustat, a spus doar:

— Nu sunt ca ale mele.

Atunci am cedat:

— Poate niciodată nu o să fiu ca dumneavoastră! Poate niciodată nu o să vă plac ce fac! Dar măcar încercați să vedeți că mă străduiesc!

Toată lumea a tăcut. Radu s-a ridicat și a ieșit pe balcon. Margareta m-a privit lung și a zis:

— Nu te-am pus eu să te măriți cu fiul meu.

După acea zi, ceva s-a rupt între mine și Radu. Vorbeam tot mai puțin. El stătea tot mai mult la serviciu sau ieșea cu prietenii. Eu mă simțeam tot mai singură în casa aceea care nu era niciodată a mea.

Într-o seară, mama m-a sunat plângând: „Irina, nu mă simt bine…”. Am plecat imediat la Buzău fără să spun nimănui. Când m-am întors după trei zile, Margareta m-a întâmpinat cu fața împietrită:

— Așa faci tu? Îți lași bărbatul și casa pentru mama ta?

Radu nici măcar nu s-a uitat la mine. Atunci am știut că trebuie să aleg: să rămân acolo și să mă pierd pe mine sau să plec și să risc totul.

Am ales să plec. Mi-am făcut bagajele într-o noapte și am lăsat un bilet: „Nu pot trăi într-o casă unde nu sunt văzută și respectată.”

Au trecut luni până când Radu m-a sunat. Era alt om: obosit, trist.

— Irina… Poate am greșit că n-am fost lângă tine. Mama e bolnavă acum… Dar mi-e dor de tine.

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam încă, dar știam că dacă m-aș întoarce fără ca el să lupte pentru noi, totul ar fi la fel.

Acum stau într-o garsonieră mică din Buzău și mă gândesc: oare câte femei trăiesc în umbra unei soacre care nu le acceptă niciodată? Oare cât putem sacrifica din noi pentru o familie care nu ne vrea cu adevărat?

Poate că răspunsul e undeva între curajul de a pleca și speranța că cineva va lupta pentru tine. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?