Exclusă de la nunta fiicei vitrege: Am fost vreodată parte din această familie?

— Camelia, te rog, nu face o scenă aici, mi-a șoptit Liviu, soțul meu, cu vocea aceea joasă pe care o folosea doar când voia să nu-l audă nimeni altcineva. Mâinile îi tremurau ușor pe lângă corp, iar ochii îi fugeau spre ușa grea a sălii de nuntă. Dincolo de ea, râsetele și muzica se amestecau cu clinchetul paharelor, iar eu stăteam pe coridor, cu rochia mea albastră — aleasă special pentru Irina — și cu inima strânsă ca un pumn.

— Nu fac nicio scenă, Liviu. Doar… nu înțeleg. De ce nu pot intra? De ce nu sunt pe lista invitaților? am întrebat încet, simțind cum mi se rupe vocea.

Liviu a oftat. — Irina a vrut doar familia apropiată. Știi cum e… E ziua ei. Nu vreau să stricăm totul.

Familia apropiată. M-am uitat la el și am simțit cum mi se scurge tot sângele din obraji. Ani de zile am fost aici — la serbările Irinei, la primele ei iubiri, la certurile cu mama ei biologică, la serile când plângea în camera ei și nu voia să vorbească cu nimeni altcineva decât cu mine. Dar acum, în ziua cea mare, eram doar o străină pe hol.

— Camelia, te rog… Hai să mergem acasă. O să vorbim cu Irina altădată, a încercat el să mă tragă ușor de braț.

M-am smuls din mâna lui și am rămas pe loc. Am privit spre ușile acelea mari, albe, care păreau să mă despartă de tot ce am încercat să construiesc în ultimii cincisprezece ani. Am vrut să țip, să bat cu pumnii în ele, să-i spun Irinei că o iubesc ca pe propria mea fiică. Dar ceva m-a oprit — poate rușinea, poate frica de a nu fi umilită și mai tare.

Am coborât scările încet, fiecare pas răsunând ca un verdict. În parcare, am văzut-o pe mama Irinei — Mariana — râzând cu rudele ei. M-a privit scurt, cu acea privire rece pe care mi-o arunca mereu la întâlnirile de familie. Am simțit din nou că nu aparțin aici. Poate niciodată nu am aparținut.

Când l-am cunoscut pe Liviu, eram tânără și plină de speranță. El era văduv de câțiva ani, cu o fetiță de șapte ani care încă plângea după mama ei. Am crezut că pot fi sprijinul lor, că dragostea mea va umple golul lăsat de pierdere. La început a fost greu — Irina mă privea suspicioasă, iar Mariana făcea tot posibilul să mă țină la distanță de viața fiicei ei.

— Nu ești mama ei! îmi spunea Mariana la fiecare ședință cu părinții sau la fiecare serbare.

Dar eu nu m-am dat bătută. Am stat lângă Irina când a avut nevoie de ajutor la teme, când a avut prima dezamăgire în dragoste sau când a vrut să fugă de acasă pentru că nu se înțelegea cu tatăl ei. Am fost acolo când a avut nevoie de cineva care să-i spună că e suficient de bună, că merită să fie iubită.

Dar niciodată nu am fost destul pentru ea. Poate nici pentru Liviu.

În ultimii ani, relația noastră s-a răcit. Irina venea tot mai rar acasă, iar când venea, discuțiile erau scurte și reci. La Crăciunul trecut mi-a adus un cadou — o eșarfă frumoasă — dar nu m-a privit în ochi când mi-a spus „Sărbători fericite”. Am simțit atunci că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Acum, privind spre sala luminată unde Irina își sărbătorea cea mai importantă zi din viață fără mine, m-am întrebat dacă toate eforturile mele au fost în zadar.

Telefonul mi-a vibrat în geantă. Era un mesaj de la sora mea, Anca: „Cum merge? Ești bine?”

Am tastat cu greu: „Nu m-au lăsat să intru.”

A urmat imediat răspunsul: „Vrei să vin să te iau?”

Nu știam ce să răspund. O parte din mine voia doar să dispară, să nu mai simtă nimic. Cealaltă parte voia să urle: „Nu e corect! Am dat totul pentru familia asta!”

Liviu s-a apropiat din nou de mine. — Camelia… Hai acasă. Te rog.

L-am privit lung și am văzut în ochii lui oboseala anilor petrecuți între două femei care nu s-au suportat niciodată și o fată care nu a știut niciodată cui aparține cu adevărat.

— Liviu… Tu ai știut că nu sunt invitată? l-am întrebat încet.

A tăcut câteva secunde prea lungi. — Irina a zis că vrea doar părinții biologici la masă… Eu… Nu am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit oricum.

Am urcat în mașină fără să mai spun nimic. Pe drum am privit luminile orașului și m-am gândit la toți anii pierduți încercând să fiu acceptată într-o familie care nu m-a vrut niciodată cu adevărat.

Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe canapea și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă există vreun moment în care aș fi putut face ceva diferit sau dacă soarta era deja scrisă dinainte ca eu să intru în viața lor.

Poate că unele familii sunt ca niște uși grele: oricât ai bate la ele, nu se deschid niciodată complet pentru tine.

Oare chiar contează cât dai din tine pentru ceilalți dacă ei nu vor niciodată să te primească? Sau ar trebui să învățăm să ne găsim locul acolo unde suntem iubiți fără condiții?