De ce nu m-a sunat nimeni?

— De ce nu m-a sunat nimeni? vocea soacrei mele, Ileana, a spart liniștea din bucătăria răcoroasă, unde aburii de sarmale se amestecau cu mirosul de cozonac proaspăt. M-am oprit din tăiatul prăjiturii și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era ziua ei, iar noi — eu, soțul meu, Vlad, și copiii — veniserăm la țară să sărbătorim. Masa era plină: friptură, salată de boeuf, murături, tot ce-i mai bun la o aniversare românească. Dar în ochii Ilenei nu era nicio urmă de bucurie.

— Mamă, dar suntem aici, nu? i-a răspuns Vlad, încercând să zâmbească. Am venit cu toții, ți-am adus flori…

— Da, dar… nimeni nu m-a sunat dimineață. Nici tu, nici sora ta, nici măcar nepoții. Am stat și m-am uitat la telefon toată ziua. Ați venit doar pentru masă?

Am simțit cum privirea ei mă arde. M-am simțit vinovată, deși nu era vina mea. Vlad a oftat și s-a uitat la mine, căutând sprijin. Copiii au tăcut brusc, simțind tensiunea din aer.

— Mamă, am vrut să-ți facem surpriză… Nu te-ai bucurat când ne-ai văzut?

Ileana a dat din cap, dar lacrimile i-au apărut în colțul ochilor. S-a ridicat brusc de la masă și a ieșit în curte. Am rămas cu toții nemișcați, ca niște copii certați pe nedrept. Sora lui Vlad, Cristina, care venise mai târziu cu soțul ei, a încercat să destindă atmosfera:

— Eh, știi cum e mama… Se supără repede, dar îi trece.

Dar nu era doar o supărare trecătoare. În acea seară, Ileana n-a mai vorbit cu nimeni. S-a închis în camera ei și a lăsat masa neatinsă. Am strâns farfuriile în tăcere, încercând să-mi amintesc dacă am uitat ceva important. Oare chiar era atât de grav că nu am sunat-o dimineața? Oare nu conta că eram acolo cu toții?

Noaptea aceea am dormit prost. Vlad s-a întors pe toate părțile și la un moment dat a șoptit:

— Nu știu ce să mai fac cu mama… Parcă orice aș face, tot nu e bine.

M-am gândit la mama mea. Era diferită: nu ținea supărare, nu făcea caz dacă uitam să o sun. Dar Ileana era altfel — mereu dornică de atenție, mereu cu sufletul la gură să nu fie uitată. Poate pentru că după ce a murit socrul meu, a rămas singură în casa mare de la țară. Poate pentru că viața ei se învârtea doar în jurul copiilor și nepoților.

Dimineața am găsit-o pe Ileana în grădină, udând florile cu gesturi mecanice.

— Bună dimineața… am spus timid.

Nu mi-a răspuns. M-am apropiat încet.

— Îmi pare rău dacă te-am supărat ieri…

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu-i vina ta… Dar mă doare că nimeni nu se mai gândește la mine. Parcă nu mai contez pentru nimeni.

Am simțit un nod în gât. Ce puteam să-i spun? Că viața noastră la oraș e agitată? Că uneori uităm să sunăm? Că nu e lipsă de iubire, ci doar oboseală?

— Ba contezi… Doar că uneori uităm să arătăm asta.

A oftat și a continuat să ude florile. În acel moment am realizat cât de singură era de fapt Ileana. Toată viața ei fusese dedicată familiei: muncise pe câmp, crescuse copii, avusese grijă de toți. Acum, când avea nevoie de puțină atenție, noi eram prea ocupați.

Când Vlad și Cristina au ieșit și ei afară, Ileana s-a întors spre noi:

— Voi pleca la sora mea la Bacău. Poate acolo cineva o să-și amintească să mă sune dimineața.

A fost ca o lovitură sub centură. Vlad s-a enervat:

— Mamă! Nu exagera! Am venit cu toții aici!

— Da, dar nu pentru mine… Pentru masă! Pentru obicei! Pentru că „așa se face”. Dar eu? Eu unde sunt?

Am simțit cum mi se umezește fața. Cristina a început să plângă și ea:

— Mamă… Nu știu ce vrei de la noi! Avem copii mici, serviciu… Nu putem fi mereu lângă tine!

Ileana s-a retras din nou în casă. Toată ziua aceea am stat ca pe ace. Nici copiii nu s-au mai jucat prin curte ca altădată. La plecare, Ileana nici măcar nu ne-a condus la poartă.

În mașină, Vlad a tăcut mult timp. La un moment dat a spus:

— Poate are dreptate mama… Poate chiar am uitat-o.

Nu i-am răspuns. M-am gândit la toate mamele singure din satele României care-și așteaptă copiii sau măcar un telefon de ziua lor. La cât de ușor e să rănești pe cineva fără să vrei. La cât de greu e să repari apoi.

Au trecut câteva luni până când Ileana ne-a iertat cu adevărat. A început să ne sune ea prima — uneori doar ca să audă glasul copiilor sau să ne întrebe dacă am mâncat.

Acum încercăm să fim mai atenți. Să sunăm fără motiv. Să-i spunem „La mulți ani!” chiar dacă ajungem la ea cu tortul abia seara.

Dar întrebarea ei încă mă urmărește: „De ce nu m-a sunat nimeni?”

Oare câte mame din România își pun aceeași întrebare în fiecare an? Și câți dintre noi ne dăm seama cât doare singurătatea lor?