„De ce nu gătești ca Irina?” – Confesiunea unei soții românce la masa de familie

— Iar ai făcut paste? De ce nu gătești și tu ca Irina? La ei acasă mereu miroase a ceva bun, a prăjituri, a ciorbe… La noi parcă suntem la cantină, îmi spune Cătălin, răsfoind absent telefonul, fără să mă privească. Simt cum mi se strânge stomacul, de parcă toate cuvintele lui s-au transformat într-o piatră grea pe pieptul meu.

Nu e prima dată când aud comparația asta. Irina, soția lui Radu, prietenul cel mai bun al lui Cătălin, e mereu dată exemplu: gătește zilnic, face pâine de casă, organizează cine tematice. Dar Irina e în concediu de creștere copil. Eu lucrez la bancă, zece ore pe zi, cu clienți nervoși și șefi care vor rapoarte peste rapoarte. Ajung acasă pe la șapte seara, obosită, cu gândul doar la un duș rapid și la puțină liniște.

— Poate dacă ai încerca să gătești ceva nou sâmbătă… uite, Irina mi-a trimis rețeta aia de lasagna cu dovlecei. Zice că nu e greu deloc.

Îl privesc. În ochii lui nu văd răutate, ci mai degrabă frustrare. Dar nu pot să nu simt că nu sunt suficientă. Îmi vine să țip: „Nu sunt Irina! Nu vreau să fiu Irina!” Dar mă abțin. Copiii sunt la masă, Andreea își amestecă absent pastele cu furculița, iar Vlad se joacă cu firimiturile de pâine.

— Cătălin, tu știi cât de greu îmi e uneori? Azi am stat peste program, am alergat după Vlad la grădiniță, am făcut cumpărături… Și tot ce aud e că nu gătesc destul de bine.

— Nu zic că nu faci destule… doar că mi-e dor de mâncarea aia ca la mama acasă. Și la Radu mereu e altceva pe masă.

Îmi mușc buza. Mă simt vinovată că nu pot fi și mamă perfectă, și soție perfectă, și angajată model. Mă gândesc la mama mea, care stătea acasă și făcea sarmale pentru toată familia. Dar vremurile s-au schimbat. Eu nu am luxul timpului.

Noaptea târziu, când toți dorm, stau pe marginea patului și plâng în tăcere. Mă simt singură în lupta asta. A doua zi dimineață, Andreea vine la mine în bucătărie.

— Mami, tu ești cea mai bună! Pastele tale sunt preferatele mele!

O strâng în brațe și simt cum o parte din povara mea se topește. Dar știu că discuția cu Cătălin nu s-a terminat.

Sâmbătă dimineață mă trezesc devreme și încerc rețeta de lasagna a Irinei. După două ore de muncă, bucătăria arată ca după război. Cătălin gustă și zâmbește mulțumit.

— Vezi? Ți-am zis eu că poți!

Dar eu nu simt nicio victorie. Sunt doar mai obosită. În acea seară, după ce copiii adorm, îi spun lui Cătălin tot ce simt.

— Nu vreau să trăiesc mereu cu sentimentul că nu sunt suficientă pentru tine sau pentru familie doar pentru că nu gătesc ca Irina. Dragostea mea pentru voi nu stă într-o tavă de lasagna sau într-o ciorbă complicată. Stă în faptul că muncesc să avem tot ce ne trebuie, că mă joc cu copiii chiar dacă sunt frântă, că încerc să fiu aici pentru voi.

Cătălin tace mult timp. Apoi oftează.

— Poate ai dreptate… Nici eu nu știu cum să arăt că mi-e dor de vremurile alea simple. Dar nu vreau să te fac să suferi.

— Poate ar trebui să gătim împreună uneori. Sau să comandăm pizza fără să ne simțim vinovați.

Râdem amândoi amar. Știu că nu s-a rezolvat totul peste noapte. Dar măcar am spus ce aveam pe suflet.

Duminica următoare facem clătite împreună cu copiii. Bucătăria e plină de făină și râsete. Cătălin mă privește altfel – parcă mai blând.

Știu că lupta între așteptările tradiționale și realitatea vieții moderne nu se va termina aici. Dar poate am făcut primul pas spre a ne înțelege mai bine.

Mă întreb adesea: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când vom învăța să ne apreciem pentru ceea ce suntem cu adevărat și nu pentru cât de bine știm să gătim?