Casa noastră, regulile noastre: Cum am învățat familia să ne respecte

— Nu mai suport, Vlad! Nu mai suport să vin aici și să găsesc totul răvășit, prosoapele murdare aruncate peste tot și frigiderul gol! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la haosul din mica noastră cabană. Vlad, obosit după drumul lung, a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului.

— Știu, Amalia. Dar ce vrei să facem? Sunt ai noștri…

— Ai noștri? Ai tăi, ai mei, nu mai contează! De fiecare dată când le spunem să nu vină fără să anunțe, se supără. Dar nu se supără când ne lasă fără nimic în casă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință. Era a treia oară luna asta când găseam cabana devastată după vizita „surpriză” a părinților lui Vlad și a fratelui meu, Radu, cu soția lui, Mirela. De fiecare dată aceeași poveste: „Am venit să ne relaxăm puțin, că doar suntem familie!”

Când am cumpărat terenul la marginea pădurii, visam la liniște. Am muncit amândoi ani de zile, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe și ieșiri cu prietenii. Când în sfârșit am terminat cabana și mica saună din lemn de brad, am simțit că am cucerit lumea. Dar bucuria n-a durat mult.

Prima dată au venit părinții lui Vlad. Au stat două zile și au plecat fără să spună măcar „mulțumesc”. Apoi a venit Radu cu Mirela și copiii lor. Au lăsat urme de noroi pe covoare, au spart două pahare și au uitat să stingă focul în sobă. Am trecut peste. Dar când am găsit într-o zi frigiderul gol și un bilet: „Sperăm că nu te superi că am luat niște brânză și salam”, am simțit că explodez.

Într-o seară, după ce am spălat iar vasele lăsate de alții și am schimbat lenjeria murdară, m-am prăbușit pe canapea.

— Vlad, nu mai pot. Nu mai vreau să fiu menajera familiei tale sau a fratelui meu. E casa noastră! De ce nu înțeleg?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii triști.

— Poate ar trebui să le spunem clar…

— Nu poate. Trebuie!

A doua zi, i-am sunat pe toți și i-am invitat la cabană pentru un weekend „de familie”. Au venit încântați, fiecare cu sacoșe pline de mâncare (pentru ei), fără să întrebe dacă avem nevoie de ceva sau dacă pot ajuta cu ceva.

Sâmbătă dimineața, după micul dejun, am adunat pe toți în living.

— Avem ceva important de discutat, am început eu cu voce fermă. Știți cât de mult ne-am dorit locul ăsta. Am muncit pentru el ani de zile. Ne bucurăm să-l împărțim cu voi, dar nu mai putem continua așa.

Radu a ridicat din sprâncene.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că nu e normal să veniți oricând vreți, să consumați tot ce găsiți și să plecați fără să vă pese cum rămâne casa în urma voastră. Nu suntem hotel!

Mirela a pufnit.

— Vai, dar ce sensibilă ai devenit! E doar o casă…

Vlad a intervenit:

— Nu e doar o casă. E visul nostru. Și vrem să-l respectați. De azi înainte, cine vrea să vină trebuie să anunțe din timp și să aducă ce consumă. Și fiecare își face curat după el.

Mama lui Vlad s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Dar noi suntem familie! Familia împarte tot!

— Familia împarte respectul, nu doar bunurile materiale, i-am răspuns eu calm.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat nervos.

— Dacă așa vreți voi…

Au plecat mai devreme decât plănuiseră. O vreme n-au mai venit deloc. Telefonul mi-a sunat mai rar. Mama mea mi-a spus că sunt egoistă. Tata lui Vlad l-a certat că „s-a lăsat influențat de nevastă”.

Au trecut luni până când relațiile s-au mai dezghețat. Într-o zi, Radu m-a sunat:

— Amalia… putem veni weekendul viitor? Promitem că aducem tot ce trebuie și facem curat.

Am zâmbit amar.

— Sigur că da… dacă respecți regulile casei noastre.

Când au venit data următoare, au adus mâncare pentru toată lumea și au ajutat la curățenie. Nu a fost ușor să punem limite, dar altfel ne pierdeam liniștea și respectul de sine.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu frica de a spune „nu” celor dragi? Cât ne costă liniștea compromisurile făcute din rușine sau vinovăție? Poate că e timpul să vorbim deschis despre limitele sănătoase în familie.