Când mama soacră a ales: Povestea unei nedreptăți care a rupt o familie

— Nu pot, dragă, sunt prea obosită… Nu mai am vârsta să alerg după copii, îmi pare rău, dar trebuie să vă descurcați singuri, mi-a spus mama soacră, cu vocea ei blândă, dar fermă, în timp ce își strângea halatul pe lângă trupul firav. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar eu stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu fetița noastră de două luni în brațe, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, soțul meu, își mușca buza de jos și se uita în gol. Aveam nevoie de ajutor. Eram epuizată după nopți nedormite, iar Vlad lucra în ture la service-ul auto. Nu aveam pe nimeni altcineva aproape — părinții mei erau la țară, la 200 de kilometri distanță.

— Mamă, măcar două ore să stai cu ea cât merge Irina la medic… Nu te rugăm să faci mai mult, a încercat Vlad să o convingă, dar privirea ei s-a întunecat.

— Vlad, nu înțelegi… Nu mai pot. Am și eu durerile mele de spate, de picioare… Voi sunteți tineri, vă descurcați. Eu nu mai sunt bună la nimic.

Am simțit atunci o furie mocnită amestecată cu vinovăție. Poate chiar nu mai poate. Poate chiar o dor toate cele. Am încercat să nu-i port pică. Dar în sufletul meu s-a strecurat o umbră de tristețe.

Au trecut câteva luni. Am crescut-o pe Mara singuri, cu nopți albe și zile în care abia apucam să mănânc ceva pe fugă. Vlad era tot mai obosit și el. Încercam să nu ne certăm din nimicuri, dar tensiunea plutea în aer.

Apoi a venit vestea: sora lui Vlad, Ramona, urma să nască. Mama soacră era în culmea fericirii. În fiecare zi vorbea la telefon cu Ramona despre ce-i trebuie bebelușului, făcea liste cu hăinuțe și jucării, se oferea să stea la ea după naștere.

— Mamă, dar tu ai spus că nu mai poți avea grijă de copii… a întrebat Vlad într-o seară, când am mers la ei în vizită.

— Eh, pentru Ramona e altceva… E fată singură acolo la București, nu are pe nimeni aproape… Și oricum, e altceva când e vorba de fată…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Vlad — avea ochii umezi. Nu l-am văzut niciodată așa. S-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon.

— Irina, să nu mă judeci greșit… Dar pentru Ramona simt altfel. Tu ai părinții tăi la țară, Vlad e bărbat… Dar ea e singură acolo…

Nu am mai zis nimic. Am plecat acasă cu Mara adormită în brațe și cu sufletul golit de orice speranță că lucrurile se vor schimba.

Câteva săptămâni mai târziu am văzut poze pe Facebook: mama soacră era la București, zâmbind larg lângă pătuțul nepoatei abia născute. Scria în descriere: „Cea mai mare bucurie a vieții mele! Sufletul meu!”

Am simțit un junghi în piept. Am plâns toată noaptea. Vlad nu a spus nimic — doar m-a luat în brațe și a plâns și el pentru prima dată de când îl cunosc.

— De ce? De ce pentru noi nu a putut? Ce am făcut greșit? l-am întrebat printre suspine.

— Nu știu… Poate că nu ne iubește la fel… Poate că pentru ea contează mai mult Ramona… Nu știu…

În zilele următoare am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate că nu sunt o noră bună. Poate că am greșit undeva fără să-mi dau seama. Dar apoi vedeam cât de mult se străduiește Vlad să fie un tată bun și cât de mult mă iubește Mara când mă privește cu ochii ei mari și albaștri — și știam că nu meritam asta.

Au trecut luni. Mama soacră venea rar pe la noi — doar când avea nevoie să-i ducem ceva sau să-i rezolvăm vreo problemă cu telefonul. Când venea, vorbea doar despre nepoata din București: „Ce drăguță e! Ce repede crește! Ce isteață!”

Mara creștea frumos, dar mereu simțeam un gol când vedeam cât de puțin îi pasă bunicii de ea. La fiecare aniversare sau Crăciun primea doar câte o jucărioară ieftină sau un pulover tricotat pe fugă. În schimb, pentru cealaltă nepoată trimitea pachete întregi cu hăinuțe scumpe și jucării sofisticate.

Într-o zi Vlad a cedat.

— Mamă, știi cât suferim? Știi cât a plâns Irina? Știi că Mara întreabă mereu de ce nu vine bunica la ea?

Mama soacră s-a uitat la el ca și cum nu ar fi înțeles nimic.

— Vlad, nu e vina mea că simțiți așa… Eu fac ce pot…

— Nu faci! Pentru Ramona ai putut totul! Pentru noi nici măcar două ore!

A fost prima dată când Vlad a ridicat vocea la mama lui. A plecat trântind ușa și nu s-a mai uitat înapoi.

De atunci relația noastră cu ea s-a răcit complet. Mara a crescut fără bunica din partea tatălui — iar eu am rămas cu întrebarea care mă macină și azi: cum poate o mamă să-și iubească atât de diferit copiii? Cum poate o bunică să-și ignore o nepoată doar pentru că nu e „de la fata ei”? Oare chiar merităm să fim tratați așa?

Poate că răspunsurile nu vor veni niciodată. Dar știu sigur că durerea asta nu se uită ușor.

Oare câți dintre voi ați trecut printr-o nedreptate asemănătoare? Cum ați reușit să mergeți mai departe fără să vă pierdeți speranța?