Când mama mă trezește în zori – Povestea unei iubiri sufocate de control

— Ioana, trezește-te! E deja șase fără un sfert! Nu vrei să întârzii la serviciu, nu-i așa?

Vocea doamnei Maria răsuna în holul apartamentului, pătrunzând prin ușa întredeschisă a dormitorului nostru. M-am ridicat brusc din pat, cu inima strânsă, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. De când ne-am mutat împreună, mama lui insista să stea cu noi „temporar”, dar temporarul se prelungise deja de opt luni. Fiecare dimineață începea la fel: cu pașii ei apăsați pe parchet, cu reproșuri mascate în grija maternă și cu senzația că nu mai am aer.

— Mulțumesc, doamnă Maria, vin imediat, am răspuns încet, încercând să-mi ascund iritarea.

Vlad s-a întors pe cealaltă parte și a mormăit:

— Las-o, mamă, Ioana știe să-și pună ceasul.

Dar Maria deja intrase în bucătărie și trântea ceștile de cafea pe masă. M-am strecurat după ea, cu ochii încă lipiți de somn și sufletul greu. În fiecare zi mă întrebam cât mai pot rezista.

— Ioana, ai uitat să pui hainele la uscat aseară. Și iar ai lăsat vase în chiuvetă. Nu știu cum o să te descurci când o să aveți copii…

M-am abținut să răspund. Știam că orice replică ar fi declanșat o nouă ceartă. Vlad mă rugase de atâtea ori „să am răbdare”, că „e doar o perioadă grea pentru mama”, dar perioada asta părea fără sfârșit. În fiecare seară, când ajungeam acasă după o zi epuizantă la birou, găseam aceeași atmosferă apăsătoare: Maria pe canapea, criticând tot ce făceam sau nu făceam, Vlad prins între noi ca un copil speriat.

Într-o seară de vineri, după ce am terminat de spălat vasele (pentru a treia oară în acea zi), am găsit-o pe Maria în sufragerie, vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce să mă fac cu fata asta. Nu gătește ca lumea, nu știe să țină casa… Vlad al meu merita mai mult.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în cameră și am trântit ușa după mine. Vlad a venit după câteva minute.

— Ioana, te rog… încearcă să o înțelegi. E greu pentru ea după ce a rămas singură.

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu mai pot trăi așa! Simt că nu mai sunt eu însămi în casa asta!

Vlad a oftat și s-a așezat lângă mine.

— O să-i spun să caute altceva… dar nu acum. E prea fragilă.

Am plâns în tăcere toată noaptea. M-am gândit la părinții mei din Bacău, la liniștea casei lor, la mama care mă suna mereu să mă întrebe dacă sunt fericită. Nu-i spusesem niciodată adevărul. Mi-era rușine să recunosc că nu reușeam să-mi apăr viața.

Sâmbătă dimineața, Maria a venit din nou peste noi:

— Vlad, trebuie să mergem la piață! Ioana nu știe să aleagă legumele bune.

Am explodat:

— Doamnă Maria, vă rog să mă lăsați să-mi trăiesc viața! Nu mai suport!

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat brusc:

— Mamă, cred că e timpul să te gândești serios să te muți. Nu mai putem continua așa.

Maria a început să plângă:

— Voi mă dați afară? După tot ce am făcut pentru voi? Vlad, tu chiar nu vezi cum mă tratează?

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Vlad m-a luat de mână și am ieșit împreună din casă. Am mers pe jos ore întregi prin oraș fără să vorbim. Când ne-am întors, Maria împacheta hainele în tăcere.

Au urmat zile tensionate. Vlad era distant, prins între loialitatea față de mine și vinovăția față de mama lui. Maria mă ignora complet. Într-o seară, după ce ea plecase la sora ei pentru câteva zile, Vlad mi-a spus:

— Nu știu dacă am făcut bine… Parcă am rupt ceva în mine.

— Poate că uneori trebuie să rupem ca să putem construi ceva nou…

Dar liniștea nu a durat mult. Maria suna zilnic, plângându-se că e singură și bolnavă. Vlad devenea tot mai absent. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Ioana… dacă ar trebui să aleg între tine și mama… nu știu dacă pot…

Atunci am simțit că totul se prăbușește. Am dormit pe canapea și dimineața mi-am făcut bagajele. Vlad m-a privit neputincios:

— Nu pleca… Te rog…

— Nu pot trăi într-o relație unde trebuie mereu să aleg între mine și altcineva. Te iubesc, dar trebuie să mă iubesc și pe mine.

Am plecat la ai mei pentru o vreme. Mama m-a primit cu brațele deschise:

— Draga mea, uneori trebuie să pierzi ca să te regăsești.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Vlad fără resentimente. Maria nu m-a iertat niciodată. Poate nici eu pe mine însămi — pentru compromisurile făcute din frică sau din iubire.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Și unde tragem linia între grijă și control? Voi ce ați fi făcut în locul meu?