Când boala fiicei mele a dezgropat un secret de familie: Povestea unui tată din București

— Tata, mă doare rău… nu mai pot! vocea Ioanei, stinsă și tremurată, mi-a sfâșiat inima în miezul nopții. Am sărit din pat, aproape căzând peste pantofii aruncați la ușă. Camelia nu era lângă mine. Am strigat-o, dar răspunsul a fost doar ecoul gol al apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Am luat-o pe Ioana în brațe și am fugit cu ea la spital. Pe drum, am sunat-o pe Camelia de zeci de ori. Niciun răspuns. În salonul de urgență, doctorița m-a privit cu o seriozitate care m-a înghețat: „Domnule Popescu, fiica dumneavoastră are nevoie urgentă de analize. Situația e gravă.”

În timp ce asistentele îi puneau perfuzii, eu mă uitam la telefonul mut. Unde e Camelia? De ce nu răspunde? În minte mi se derulau toate certurile noastre din ultimele luni: reproșurile ei că muncesc prea mult, că nu sunt prezent acasă, că nu o mai ascult. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că ar putea pleca pur și simplu.

După câteva ore, doctorița a venit cu rezultatele. „Ioana are nevoie de un transplant de rinichi. Rapid.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am semnat hârtii fără să le citesc, am sunat rudele, prietenii, pe toți cei care ar fi putut ajuta.

În zilele următoare, Camelia tot nu a apărut. Mama mea a venit din Ploiești să stea cu Ioana la spital. Într-o seară, când am ajuns acasă să iau haine pentru Ioana, am găsit pe masă o scrisoare de la Camelia. Scrisul ei tremurat: „Nu pot să mai trăiesc în minciună. Iartă-mă.”

Am rupt scrisoarea în două și am urlat în gol. Ce minciună? Ce ascundea? Am început să caut prin dulapuri, să răscolesc sertarele. Într-un dosar vechi am găsit un act de naștere. Nu era al Ioanei, ci al unui băiat: Vlad. Numele tatălui era altul: Mihai Ionescu.

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Am sunat-o pe sora Cameliei, Lidia. „Lidia, te rog, spune-mi ce se întâmplă!” După o tăcere lungă, vocea ei s-a spart: „Ioana nu e fiica ta biologică… Camelia a vrut să-ți spună de ani de zile. Vlad e copilul vostru pierdut la naștere… Ioana e fiica surorii mele mai mici, care a murit la naștere. Camelia a adoptat-o în secret.”

M-am prăbușit pe podea. Toată viața mea era o minciună? Am privit poza Ioanei de pe perete și am plâns ca un copil.

A doua zi am mers la spital cu ochii umflați de nesomn și plâns. Ioana m-a privit cu ochii ei mari și obosiți: „Tati, tu o să rămâi cu mine, nu?”

Am strâns-o în brațe și i-am promis că nu o voi părăsi niciodată. Dar în sufletul meu era un haos total: cine sunt eu pentru ea? Sunt doar un străin care a crescut-o?

Au urmat săptămâni grele. Testele au arătat că nu sunt compatibil pentru transplant. Am început să caut familia biologică a Ioanei. Am dat telefoane disperate, am cerut ajutorul presei locale. Unchiul ei biologic, Sorin, a venit după două săptămâni și s-a oferit să facă testele.

În tot acest timp, Camelia era de negăsit. Poliția mi-a spus că există indicii că ar fi plecat din țară. Prietenii mă întrebau dacă o urăsc pentru ce a făcut. Nu puteam să urăsc femeia care mi-a dăruit-o pe Ioana.

Într-o noapte târzie, Ioana m-a întrebat: „Tati… dacă nu sunt fata ta adevărată, mă mai iubești?” M-am uitat la ea și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Tu ești fata mea adevărată! Nu contează sângele! Eu te-am crescut, eu te iubesc!

A zâmbit slab și m-a strâns de mână.

Transplantul a reușit după două luni chinuitoare. Sorin s-a dovedit compatibil și i-a salvat viața Ioanei. Când a deschis ochii după operație, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Tati…”

Acum stau lângă patul ei și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Camelia nu s-a întors niciodată. Poate că nici nu va mai veni vreodată.

Dar eu am rămas aici pentru Ioana. Pentru că familia nu e doar sânge sau adevăruri ascunse — e curajul de a rămâne când totul se destramă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu secrete care ne pot schimba viața într-o clipă? Ce înseamnă cu adevărat să fii părinte? Poate cineva să ierte cu adevărat o astfel de trădare?